Am găsit un bebeluș abandonat pe hol și l-am crescut ca pe propriul meu fiu.

„Doamnă judecător”, a spus Andrei, cu voce calmă, „pot să spun adevărul?”

Judecătorul a încuviințat din cap.

Andrei s-a întors mai întâi spre mine. M-a privit așa cum mă privea când era mic și se lovea la genunchi: cu încredere. Apoi s-a întors spre femeia elegantă din cealaltă parte a sălii.

„Femeia asta m-a născut”, a spus el, arătând spre Isabela. „Dar mama mea e aici.”

Un murmur a trecut prin sală.

„Mama mea e cea care m-a ținut în brațe când aveam febră. Cea care a venit obosită de la muncă și totuși m-a ajutat la teme. Cea care a strâns bani din salariul ei mic ca să pot merge la liceu.”

Isabela a încercat să spună ceva, dar avocatul ei i-a făcut semn să tacă.

„Nu știu ce înseamnă hoteluri de lux”, a continuat Andrei. „Știu ce înseamnă ciorbă mâncată seara târziu și glume spuse ca să nu simți lipsurile.”

Vocea îi tremura puțin, dar nu s-a oprit.

„Nu pot fi luat înapoi”, a spus el. „Pentru că nu am fost niciodată pierdut.”

Sala era mută.

Judecătorul și-a scos ochelarii și a rămas câteva secunde în tăcere. Apoi a cerut pauză.

În acele minute, am simțit că nu mai pot respira. Andrei mi-a strâns mâna. Era calm. Parcă el mă ținea pe mine.

Când s-a reluat ședința, hotărârea a fost clară: având în vedere vârsta lui Andrei, stabilitatea emoțională și dorința lui exprimată ferm, custodia rămânea neschimbată. Isabela avea drept de a construi o relație, dacă Andrei va dori, dar nu de a-l lua din viața lui.

Isabela a plâns. De data asta, fără eleganță.

După proces, m-a oprit pe hol.

„Ai făcut o treabă bună”, mi-a spus. „Mai bună decât aș fi făcut-o eu.”

Am dat din cap. Nu simțeam triumf. Simțeam pace.

Anii au trecut. Andrei a intrat la facultate. A muncit, a învățat, a rămas același băiat bun. Din când în când, se mai vede cu Isabela. O cafea, o discuție. Fără obligații.

Într-o seară, stăteam pe balcon, privind luminile orașului.

„Mamă”, mi-a spus el, „dacă nu deschideai ușa în dimineața aia…”

Am zâmbit.

„Am deschis-o”, i-am răspuns. „Și a fost cea mai bună decizie din viața mea.”

Uneori, familia nu e despre sânge. E despre cine rămâne când ar fi putut pleca.