— Domnule, băiatul ăsta a locuit cu mine la orfelinat!

Elena abia mai putea respira. De parcă aerul din cameră devenise greu, înecăcios. Ochii copilului din portret erau aceiași ochi pe care îi văzuse în copilărie, când împărțea aceeași cameră mică, aceleași farfurii zgâriate și același vis imposibil — acela de a avea o familie adevărată.

A făcut un pas înapoi, apoi încă unul, simțind cum genunchii i se înmoaie. Nu voia să creadă, dar inima îi spunea altceva. Chipul din tablou era al lui Mihai, băiatul firav care îi adormea pe umăr în serile reci din orfelinat.

Artem a privit-o uimit.
— Îl cunoști? a întrebat, cu o voce joasă, dar tăioasă.
Elena s-a întors încet spre el, lacrimile curgându-i fără oprire.
— Am crescut împreună… la orfelinatul din Rădăuți. Îi spuneam „Mihăiță”.

Bărbatul a încremenit. Numele acela i-a străpuns sufletul ca o sabie. Nimeni nu-l mai rostise de zeci de ani.

— Cum… cum era? a reușit el să murmure.
Elena și-a dus mâna la gură, încercând să-și adune cuvintele.
— Era blând. Cânta tot timpul. Visa că într-o zi fratele lui va veni după el… dar într-o seară, au venit niște oameni străini și l-au luat. Nimeni nu l-a mai văzut de atunci.

Camera s-a umplut de o tăcere apăsătoare. Artem a făcut câțiva pași spre tablou, atingând rama cu degetele tremurânde.

— Fratele meu… șopti el.
Apoi s-a întors către Elena, cu privirea pierdută.
— Ce-ai spus că visam?
— Că fratele lui o să vină după el, a repetat ea.
— Și-a așteptat… promisiunea.

Elena a dat din cap.
— În fiecare zi.

Atunci, ceva s-a frânt în el. Toți anii de tăcere, de vină, de disperare s-au prăbușit într-un singur suspin. S-a prăbușit pe un scaun și și-a acoperit fața cu mâinile.

Elena s-a apropiat încet.
— Poate… poate mai e o șansă, a spus ea cu o voce blândă.
— Nu, e prea târziu…
— Niciodată nu e prea târziu să cauți pe cineva pe care îl iubești.

Cuvintele ei i-au rămas în minte toată ziua. În acea seară, Artem a deschis pentru prima dată, după decenii, dosarele prăfuite ale dispariției fratelui său. Printre hârtiile vechi, a găsit ceva ce nu mai văzuse niciodată: o poză făcută în orfelinat, cu mai mulți copii. În colțul pozei, scris cu pix albastru, se vedea clar un nume: „Mihai Popa – adoptat 1993”.

Inima i-a sărit din piept. A doua zi, a pornit spre satul unde era menționată adresa familiei adoptive. Drumul era lung, iar gândurile îl măcinau. Ce avea să găsească acolo? Un om care nu-și mai amintea nimic? Sau poate pe cineva care îl urăște pentru că nu a venit niciodată?

Când a ajuns, l-a întâmpinat un bărbat cu ochii identici cu ai săi. Era mai tânăr, cu o cicatrice mică la tâmplă, dar zâmbetul… zâmbetul era același din copilărie.

Timpul s-a oprit.

Artem nu a spus nimic. Doar s-a apropiat, tremurând, și l-a îmbrățișat. Niciun cuvânt nu mai era necesar.

Elena, care venise cu ei, plângea în tăcere. Simțea că martoră la o minune.

După atâția ani, un tablou prăfuit și o amintire dintr-un orfelinat reușiseră să repare ceea ce viața destrămase.

Artem a zâmbit printre lacrimi.
— Acum… casa asta nu mai e goală.

Și pentru prima dată după treizeci de ani, în conacul acela rece s-a auzit râsul a doi frați regăsiți.