Milionarul a ajuns acasă fără să anunțe și nu putea să creadă ce vede

Cristian a făcut un pas înainte și, instinctiv, a întins mâna să-l prindă. L-a prins la timp, sprijinindu-l cu grijă. Cârjele s-au clătinat pe podeaua umedă, iar micuțul s-a strâns la pieptul tatălui său.

— Ușor, puiule, l-a liniștit Cristian cu o voce care i s-a părut străină și caldă în același timp.

Brândușa, rușinată, s-a ridicat în picioare și a început să-și frământe șorțul între degete.
— Îmi cer scuze, domnule Călinescu… nu știam că veniți acasă… Leo doar voia să mă ajute puțin.

Cristian a privit-o în tăcere. Nu era supărat, dar nici nu putea vorbi. În toți acești ani, el crezuse că oferind tot ce e mai bun familiei sale — o casă mare, bani, confort — făcea totul bine. Dar acum, privind cum fiul său își găsea bucuria în a șterge podeaua alături de o tânără modestă, simțea că pierduse ceva esențial.

— Nu e nicio problemă, Brândușa, a spus în cele din urmă, oftând. Mulțumesc că ai grijă de el… mai bine decât am reușit eu în ultima vreme.

Cuvintele i-au ieșit fără să le gândească. Brândușa a ridicat privirea, surprinsă, dar nu a spus nimic.

Leo l-a prins de gât și l-a strâns tare.
— Tati, mâine putem să mâncăm toți împreună? Cu tanti Brândușa? Ea face clătite mai bune decât cele de la restaurant.

Cristian a zâmbit pentru prima dată sincer după mult timp.
— Sigur, micuțule. Mâine mâncăm toți împreună.

În seara aceea, a stat jos pe canapea, privindu-și fiul cum râde. O simplă scenă care i-a topit ani întregi de gheață din suflet.

După ce Leo a adormit, Cristian a coborât din nou în sufragerie. Brândușa încă strângea cârpele de curățenie.
— Brândușa, de cât timp lucrezi aici?
— De aproape doi ani, domnule, a răspuns ea timid.
— Și… el zâmbește mereu așa cu tine?
— Da. Îi place să mă ajute. Zice că-l fac să se simtă „mare și util”.

Cristian și-a trecut mâna prin păr, simțind o strângere în piept.
— N-am știut că e atât de singur, a spus încet.

Brândușa s-a oprit, apoi a murmurat:
— Nu e singur, domnule. Doar tânjește după atenția cuiva care îl iubește… nu doar îl întreține.

Cuvintele ei au căzut greu, dar adevărat. Cristian s-a simțit ca și cum ar fi primit o palmă. Ani de zile și-a petrecut viața între avioane, întâlniri, conturi și semnături. Nu știa ce jucării îi plac fiului său, ce vis are, ce-l face să râdă.

A doua zi dimineață, Brândușa s-a speriat când l-a văzut în bucătărie, în tricou și cu tigaia în mână.
— Domnule Călinescu?! Ce faceți?
— Încerc să nu ard clătitele, a glumit el, întorcând o bucată deja cam prăjită.

Leo a apărut în cârje, râzând.
— Tati, clătita aia arată ca pantoful tău de la birou!

Au râs toți trei. O casă care, până atunci, fusese rece și tăcută, răsuna de veselie.

De atunci, Cristian nu a mai plecat la muncă înainte de a lua micul dejun cu fiul său. A redus întâlnirile, a refuzat câteva contracte și a început să meargă cu Leo la ședințele de recuperare.

Într-o zi, când l-a văzut pe micuțul său făcând primii pași fără cârje, lacrimile i-au curs fără rușine.

Și-a dat seama că bogăția adevărată nu se măsoară în milioane de lei, ci în zâmbetul unui copil care te așteaptă acasă.

În acea clipă, Cristian Călinescu a înțeles că nu trebuie să fii un om bogat ca să fii fericit. Trebuie doar să fii acolo, prezent, cu inima deschisă.