Bătrânul milionar de 70 de ani nu și-ar fi imaginat niciodată că tânăra venită să-i facă curățenie în casă

Lucia a privit în jur, încercând să-și ascundă emoțiile. Pereții albi, oglinzile mari, covoarele grele — totul părea să-i apese sufletul. A început să șteargă praful în tăcere, iar fiecare mișcare a ei se auzea în ecoul casei goale.

În acea zi, domnul Leon nu i-a mai spus nimic. Doar trecea pe lângă ea, cu bastonul în mână, de parcă nici nu exista. Dar în ochii lui, pentru o clipă, se aprinse ceva. O scânteie mică, aproape invizibilă.

A doua zi, Lucia s-a întors devreme, purtând același șorț alb și același zâmbet timid. A adus cu ea un buchet mic de flori de câmp, pe care l-a pus într-o cană veche găsită în bucătărie. Nu era un gest mare, dar pentru conacul acela, a fost ca și cum ar fi intrat primăvara.

Leon a trecut pe lângă masă și s-a oprit o clipă.
— Cine a pus florile astea aici?
— Eu, domnule, spuse Lucia încet. Mi s-a părut că sufrageria arată… trist.
El a dat din cap, fără să spună nimic, dar se întoarse mai târziu și le privi din nou.

Zilele au trecut. Lucia lucra cu grijă, fără să se plângă. Nu cerea nimic, doar își făcea treaba. Într-o dimineață, Leon o găsi în curte, udând florile, cântând ușor o melodie veche. A rămas nemișcat, ascultând. Era prima dată după mulți ani când cineva aducea sunet de viață în casa lui.

În următoarele săptămâni, bătrânul a început să iasă mai des din biroul său. O întreba lucruri mărunte — despre vreme, despre satul unde crescuse, despre rețeta de sarmale pe care o pregătise într-o duminică. Lucia îi răspundea cu zâmbetul acela cald, care părea să lumineze toată încăperea.

Într-o seară, pe când ploua mărunt, Leon a coborât în bucătărie. O găsi acolo, frământând aluatul.
— Nu trebuie să stai până târziu, Lucia.
— Îmi place să frământ, domnule. Mă liniștește.
El s-a așezat la masă, urmărind cum mâinile ei se mișcau. Erau mâini muncite, dar blânde. Pentru prima dată, Leon a zâmbit. Un zâmbet adevărat, pe care îl uitase de douăzeci de ani.

În serile următoare, au început să vorbească. Despre trecut, despre pierdere, despre cum viața știe să te lovească atunci când te aștepți mai puțin. Lucia i-a povestit despre soțul ei care o părăsise, despre lupta de a-și crește singură copilul, despre visele simple — un acoperiș sigur, o masă caldă, un zâmbet.

Leon asculta în tăcere. Fiecare cuvânt al ei îi topea câte puțin din zidurile pe care și le ridicase. Într-o zi, i-a cerut să-l însoțească la grădină. Au mers încet, el sprijinit în baston, ea ținându-l de braț. Când au ajuns lângă un tei bătrân, el i-a spus:
— Aici stăteam cu soția mea în fiecare primăvară. Crezi că viața ne mai dă o a doua șansă?
Lucia a ridicat privirea spre el și a spus simplu:
— Eu cred că da, domnule. Doar că uneori, vine atunci când nu o mai așteptăm.

Din ziua aceea, conacul nu a mai fost la fel. Leon a început să mănânce la masă, nu singur, ci alături de ea. A început să râdă, să glumească, chiar să cânte încet melodiile vechi pe care le fredona soția lui.

Vecinii au început să observe schimbarea. „Domnul Sânmarian a întinerit”, șopteau femeile la poartă. Dar el nu întinerise, ci învățase din nou să trăiască.

Într-o dimineață de vară, Leon a chemat-o pe Lucia în salon. Pe masă era o cutie mică, de catifea.
— Nu e un inel, spuse el râzând, văzându-i privirea mirată. E cheia casei. Nu vreau să fii doar femeia de serviciu. Vreau să fii… parte din viața mea, dacă vrei și tu.

Lucia a lăsat lacrimile să-i curgă pe obraji. Nu pentru cheia aceea, ci pentru omul care, în sfârșit, o vedea.
L-a îmbrățișat încet și i-a spus:
— Eu n-am avut niciodată o casă adevărată, domnule Leon. Cred că acum am găsit-o.

Și în acel conac unde cândva domnea tăcerea, se auzi din nou râs. Un râs curat, plin de viață.
Pentru că, uneori, iubirea nu vine când ești tânăr și frumos, ci atunci când sufletul e gata să o primească.
Și atunci, devine cel mai frumos dar dintre toate.