„Tată, învățătoarea mă rănește.”

A doua zi dimineață, Andrei a ajuns la școală cu o hotărâre pe care rar o mai avusese.
Mara dormise prost, tresărind toată noaptea. El, în schimb, nu închisese un ochi.

Directoarea l-a primit în birou cu un zâmbet fals și o cană de cafea aburindă.
— Domnule Popescu, haideți să discutăm civilizat, vă rog, a început ea.
Dar Andrei a ridicat mâna.

— Nu am venit pentru vorbe frumoase. Am venit să văd camerele.
Și dacă e adevărat ce a spus fiica mea, vă jur că nu las lucrurile așa.

Raluca a oftat și a chemat pe cineva din administrație.
După câteva minute, un tânăr cu o cheie magnetică a deschis sala unde se afla sistemul de supraveghere.
Pe monitor apăreau imaginile colorate, data și ora clar vizibile.

Andrei a privit încordat, căutând fiecare mișcare a fiicei lui.
Au trecut câteva ore de înregistrări, nimic suspect.
Apoi, la un moment dat, a văzut-o pe Mara ridicându-se din bancă.
Învățătoarea s-a apropiat brusc, a apucat-o de braț și a smucit-o în fața clasei.

Andrei s-a ridicat în picioare, simțind cum i se taie respirația.
— Opriți! Dați înapoi!

Imaginea era clară. Fata lui plângea.
Doamna Loredana o trăgea spre tablă, îi arăta ceva cu degetul și o împingea ușor.
Niciun alt copil nu părea să reacționeze, toți stăteau înmărmuriți.

— Asta numiți dumneavoastră o profesoară cu experiență? — strigă Andrei, înroșit la față.
Directoarea nu mai zise nimic. În câteva minute, el deja suna la poliție.

A urmat o zi lungă. Polițiștii au venit, au luat declarații,
iar învățătoarea a fost suspendată până la finalizarea anchetei.
Mara, speriată dar mai liniștită, și-a strâns tatăl în brațe când acesta a venit s-o ia acasă.

— Ți-am spus eu, tati… — șopti ea printre lacrimi.

— Da, iubita mea, și ai făcut foarte bine.
Să nu taci niciodată când cineva îți face rău, ai înțeles?

În zilele care au urmat, Andrei n-a încetat să se întrebe câți alți părinți nu știu ce se întâmplă cu adevărat în școli.
Câți copii tac de frică.

A scris o scrisoare deschisă, pe care a trimis-o în toate grupurile de părinți din oraș:
„Ascultați-vă copiii. Nu-i mai lăsați să creadă că nu vor fi crezuți.
Uneori, cea mai mare dovadă de iubire e să le oferi urechea ta, nu sfaturile tale.”

Povestea lui s-a răspândit rapid.
Mulți părinți au început să ceară acces la camere,
iar școala a fost nevoită să schimbe regulile.

Mara a fost mutată la o altă clasă.
A început să zâmbească din nou, să cânte prin casă și să deseneze fluturi.

Iar Andrei, privind-o într-o seară adormind liniștită, a înțeles ceva simplu, dar profund:
că un tată nu trebuie să fie perfect,
doar prezent.