Socrii mei au încercat să-l scoată pe tatăl meu de la nuntă pentru că e gunoier

Se auzea doar aerul condiționat și clinchetul ușor al paharelor.

Tata stătea drept, cu mâinile muncite așezate pe marginea pupitrului. Costumul nu era nou, dar era curat și călcat. Îl mai purtase o singură dată, la înmormântarea mamei.

„Lucrez la salubritate de peste treizeci de ani”, a continuat el. „Sunt gunoier. Și nu mi-a fost niciodată rușine cu asta.”

Câteva capete s-au ridicat, surprinse.

„În fiecare dimineață, înainte să vă treziți, eu și colegii mei suntem deja pe străzi. Ridicăm ce alții aruncă. Ca orașul să fie curat. Ca voi să puteți merge liniștiți la muncă, la școală, la restaurantele astea frumoase.”

A făcut o pauză.

„Când soția mea a murit, fata mea avea trei ani. N-am avut bani, n-am avut relații. Am avut doar două mâini și o promisiune: că n-o să-i lipsească nimic.”

Am simțit cum mi se umezesc ochii.

„Au fost zile când am trăit din salariu în salariu. Am avut luni când după chirie ne rămâneau mai puțin de o mie de lei pentru tot. Dar niciodată n-am lăsat-o flămândă. Niciodată n-am lăsat-o să se simtă mai puțin.”

Sala era complet tăcută.

Tata s-a uitat spre părinții lui Andrei.

„Mi s-a spus azi că prezența mea ar putea deranja. Că meseria mea nu dă bine. Dar vreau să vă spun ceva.”

Și-a ridicat bărbia.

„Nu munca ne face mici. Ci felul în care îi judecăm pe alții.”

Un murmur s-a auzit printre invitați.

„Fiica mea nu se mărită pentru bani. Se mărită pentru că a fost crescută să recunoască un om bun. Și Andrei este un om bun.”

Andrei avea ochii în lacrimi.

„Eu plec liniștit de aici. Pentru că știu că ea intră într-o viață nouă cu fruntea sus. Și pentru că, indiferent ce cred unii, eu sunt mândru de cine sunt.”

A ridicat paharul.

„Să vă fie casa plină de respect. Nu de aparențe.”

A lăsat microfonul jos.

Pentru o secundă, nimeni n-a reacționat.

Apoi cineva a început să aplaude. Un om. Apoi altul. Apoi toată sala.

Mama lui Andrei stătea nemișcată. Tatăl lui se uita în jos.

Andrei a venit lângă tata, l-a luat de braț și a spus tare:
„Tatăl soției mele rămâne. Cine are o problemă cu asta, poate pleca.”

Nimeni n-a plecat.

Nunta a continuat. Mai simplu. Mai adevărat.

Mai târziu, când muzica era mai încet, tata a stat la masă cu noi, zâmbind. Avea ochii obosiți, dar liniștiți.

În seara aceea am înțeles ceva clar.

Nu toți oamenii care poartă costume sunt demni de respect.
Și nu toți cei care poartă salopete sunt mici.

Unii sunt coloana care ține totul în picioare.