Într-o vilă aflată pe malul mării, un om bogat, aflat la capătul vieții

Augustin o privi fără să spună nimic. Ochii lui cenușii, odinioară plini de viață, păreau acum stinși. Patricia așeză tava pe noptieră, dar, înainte să-i întindă paharul cu apă, ușa s-a deschis ușor. O fetiță cu părul prins în două codițe, purtând o rochiță galbenă, stătea în prag.

— Bună dimineața, domnule! spuse ea cu un zâmbet larg, ținând în mână o păpușă fără un braț.

Patricia se încruntă.
— Iulia! Ți-am spus să nu intri aici!

Dar Augustin ridică ușor o mână tremurândă.
— Las-o… n-am mai avut oaspeți de mult.

Fetița se apropie curajoasă de pat. Se uită la toate cutiile de medicamente, la fiolele mici, la pastilele colorate și oftă.
— Luați prea multe, domnule. Mama zice că niciun om nu poate fi fericit cu atâtea pastile.

Bătrânul zâmbi amar.
— Mama ta nu știe cum e să fii bolnav.

— Poate că știe, spuse fata, privind în ochii lui. Poate că știe că uneori pastilele nu te fac bine, doar te țin legat.

Patricia încercă să o scoată afară, dar Augustin o opri din nou. Era ceva în vocea copilei, o sinceritate care îi aducea aminte de fiica lui pierdută în urmă cu mulți ani. O chema tot Iulia.

După ce asistenta a ieșit din cameră, bătrânul se lăsă pe spate, gândindu-se la vorbele fetiței. În noaptea aceea, nu luă niciuna dintre pastile. Pentru prima dată după ani întregi, dormi fără să se trezească din cauza durerilor.

Dimineața, când Patricia veni din nou, el stătea deja sprijinit în pat, cu ochii limpezi și un zâmbet abia schițat.
— Nu știu ce mi-a făcut copilul ăsta, dar parcă respir altfel.

Asistenta îl privi speriată.
— Domnule Augustin, nu trebuia să întrerupeți tratamentul fără avizul medicului!

Dar bătrânul o ignoră. Ceru să fie dus în grădină. Când pașii lui atingeau iar pământul, chiar dacă se clătina ușor, simțea că trăiește. Aerul sărat îi umplea plămânii, iar soarele îi încălzea fața. Iulia alerga printre flori, iar el o urmărea cu ochii umezi.

În zilele următoare, începu să mănânce mai bine, să vorbească mai mult, să se ridice din pat. Medicul personal, chemat de urgență, nu înțelegea cum un om pe care îl credea pierdut părea acum să revină la viață.

— Ce ați schimbat în tratament? întrebase acesta, confuz.

— Am schimbat încrederea, răspunse Augustin. În loc să cred în pastile, am început să cred în viață.

Dar liniștea nu a durat mult. Într-o seară, când Iulia și mama ei plecaseră la cumpărături, Patricia intră în biroul vechiului stăpân, căutând documente. A găsit un dosar ascuns sub o podea falsă. În el erau contracte, rețete și corespondență între Augustin și alți oameni de afaceri. Documente care dovedeau că fabrica lui nu doar producea medicamente, ci și substanțe care provocau dependență.

Patricia îngheță. Își dădu seama că, fără să vrea, ajuta un om care construise un imperiu pe suferința altora. În acel moment, Augustin o surprinse în birou.

— Căutai ceva? întrebă el, cu o voce calmă, dar rece.

Asistenta încercă să se scuze, dar el îi făcu semn să tacă.
— Știu ce-ai găsit. Nici eu nu mai pot dormi din cauza acelor hârtii. Toată viața mea am crezut că banii și succesul pot vindeca orice. Dar acum… o fetiță m-a făcut să înțeleg cât de bolnav eram, de fapt.

Se apropie de fereastră și privi spre mare.
— Vreau să donez totul. Laboratorul, banii, terenurile. Să fie folosite pentru bine, nu pentru profit.

Patricia nu spuse nimic. În ochii lui vedea un alt om. Un om care, în pragul morții, alesese în sfârșit viața.

A doua zi, Iulia îl găsi în grădină, așezat pe banca de piatră, privind răsăritul. Ținea în mână o floare galbenă. Zâmbea.

— Domnule Augustin, v-ați făcut bine? întrebă ea cu voce joasă.

El o privi și răspunse:
— Da, Iulia. În sfârșit, m-am făcut bine…

Și atunci, pentru prima dată după ani de tăcere, bătrânul izbucni în plâns. Era plânsul unui om care își găsise pacea.