Doctorul nu s-a lăsat păcălit. Am văzut asta în secunda în care sprânceana lui stângă s-a ridicat ușor, aproape imperceptibil, ca și cum punctase ceva pe o listă invizibilă.
Apoi a spus calm:
— Doamnă Clara, o să am nevoie să vorbesc cu dumneavoastră câteva minute… doar noi doi.
Degetele lui Cătălin s-au încordat pe mâna mea ca o menghină.
— Chiar e nevoie? a întrebat el, cu un ton prea prietenos ca să fie sincer.
— Da, a răspuns doctorul, simplu.
Pentru prima oară în mulți ani, cineva nu-i înghițea povestea fără să clipească. Și asta l-a iritat.
Cătălin a inspirat adânc, și-a „rearanjat” zâmbetul și a lăsat mâna mea, de parcă el ar fi fost cel care făcea un gest de bunăvoință.
— Bine. Ies câteva minute.
Ușa s-a închis, iar liniștea care a rămas în urmă era atât de groasă încât simțeam că mă sufocă.
Doctorul Luca s-a apropiat de pat și s-a așezat pe scaun, nu ca un medic, ci ca un om care încearcă să nu sperie un animal rănit.
— Clara… știu că nu ai căzut pe scări.
Am înghețat. Mi-am dus instinctiv mâna la coaste, de parcă adevărul ar fi putut să mă doară mai tare.
— Ce… ce vă face să credeți asta?
Mi-a arătat foaia. Nici măcar nu trebuia să o citesc — o vedeam clar: fracturi vechi, vânătăi în diferite stadii, lovituri care nu puteau fi „dintr-o singură cădere”.
— Așa arată un corp obișnuit cu bătaia, nu cu treptele, a spus el, cu o sinceritate tăcută care m-a zguduit.
Asistenta s-a apropiat și ea, cu o voce blândă:
— Putem să vă ajutăm. Dar trebuie să ne spuneți.
Mi-am închis ochii. O clipă. Două. Trei.
Nu aveam voie să spun nimic. Nu aveam voie să recunosc nimic. Cătălin avea prieteni peste tot — polițiști, oameni cu funcții, oameni care se temeau de el sau îi datorau bani.
Dacă spuneam ceva… cine știa ce urma?
Dar în timp ce tăceam, ceva s-a întâmplat.
Am auzit pași. Gravi, apăsați, grăbiți.
Doctorul a ridicat privirea. Asistenta s-a întors instinctiv.
Cătălin.
Se întorsese mai repede decât era normal. Fața îi era întunecată, maxilarul încordat.
— Ce se întâmplă aici? a întrebat el, uitându-se când la doctor, când la mine.
— Discutăm, a spus doctorul. Atât.
— Discutăm despre ce? A căzut. Atât. Ce mai vreți?
Tonul lui era calm, dar ochii — ochii ardeau.
Doctorul Luca nu a dat înapoi.
— Trebuie să facem investigații suplimentare. Și să vorbim fără presiune. Soția dumneavoastră pare… speriată.
— E normal să fie speriată! a ridicat el vocea.
A urmat o secundă lungă, în care toată lumea a tăcut.
Eu nu respiram.
Asistenta a făcut un pas în față.
— Domnule, o să vă rog să păstrați distanța.
Cătălin a râs încet.
— Distanța? Față de propria mea soție?
În momentul acela, doctorul a apăsat un buton de pe perete. Simplu. Cald. Fără grabă.
Dar efectul a fost ca o explozie în aer.
În câteva secunde, doi brancardieri și un agent de pază au intrat în salon.
— Totul în regulă, domnule doctor?
— Da, a spus el, dar aș vrea ca acest domn să aștepte afară.
Cătălin s-a întors spre mine, iar privirea lui mi-a făcut sângele să înghețe.
Dar nu a apucat să spună nimic. A fost condus spre ușă, fără violență, dar ferm.
Când ușa s-a închis definitiv, genunchii mi-au cedat, chiar dacă eram deja întinsă în pat.
Doctorul s-a întors spre mine.
— Clara, ai două opțiuni: pleci acasă cu el și vei reveni aici… mai rău. Sau ne lași să te ajutăm. Există proceduri. Protecție. O șansă reală.
Asistenta mi-a luat mâna.
— Dacă nu pentru tine… măcar pentru viitoarea ta zi de mâine.
Am simțit că mă rup în două. Frica trăgea de mine dintr-o parte, speranța din cealaltă.
Dar pentru prima oară, speranța trăgea mai tare.
Am înghițit în sec.
Apoi am spus, cu o voce mică, dar fermă:
— Vreau… să ieși din asta. Vreau să scap.
Asistenta a zâmbit. Doctorul a dat din cap.
— Atunci începem acum.
A fost prima zi din viața mea în care nu m-am mai simțit singură. Prima zi în care nu m-am mai simțit un obiect. Prima zi în care am simțit că ceva din sufletul meu poate fi salvat.
Și nu a fost ușor. Au urmat declarații, vizite, hârtii, proceduri, polițiști care chiar își făceau treaba.
Cătălin a încercat să mă contacteze. A încercat să intre peste mine. A încercat să intimideze.
Dar de fiecare dată, cineva era acolo.
Și într-o dimineață, cu o cafea amară în mână și cu un bandaj pe coaste, am înțeles ceva:
Nu eram slabă.
Doar că, până atunci, nu fusese nimeni care să-mi arate o ușă.
Iar eu, Clara Munteanu, în sfârșit, trecusem prin ea.
Libera. În viață. Și hotărâtă să nu mă mai întorc niciodată în iadul din care abia scăpasem.
