În fiecare dimineață, bona observa mici vânătăi pe brațele bebelușului

Sorina a rămas cu telefonul în mână, uitându-se fix la ecranul înghețat pe chipul femeii. Simțea cum îi bate inima în tâmple. În acel moment, Olivian începu să se foiască în pătuț, iar ea tresări speriată, de parcă cineva ar fi fost chiar în spatele ei. S-a ridicat încet, a tras aer adânc în piept și a hotărât că trebuie să discute cu Elena imediat, oricât de incomod ar fi.

După prânz, Elena a ajuns acasă. Sorina i-a cerut să vorbească „două minute, ceva important”, iar Elena, obosită și cu ochii împăienjeniți, a dat din cap. Sorina i-a arătat filmarea fără să spună un cuvânt. Elena s-a făcut albă ca varul. La început, părea că nici nu respiră. Apoi s-a lăsat pe scaun și și-a acoperit fața cu mâinile.

— Asta nu e posibil… murmura Elena, tremurând.

— Cine e? a întrebat Sorina, cu voce joasă.

Elena a ridicat privirea spre ea, vizibil înfricoșată.

— Sorina… femeia asta e mama lui Dan.

Sorina a clipit surprinsă. Niciodată nu se vorbise despre vreo bunică. De fapt, nu se pomenise nimic despre vreo rudă apropiată.

— Dar de ce…? Cum intră în casă?

Elena a oftat lung și și-a frământat mâinile.

— Soacra mea… are probleme. A fost internată acum câțiva ani. Dan nu vrea să vorbească despre asta și nu m-a lăsat să spun nimănui. A scăpat într-o noapte și ne-am trezit cu ea în curte… Credeam că a fost un singur episod.

Sorina simțea cum un fior îi trece pe șira spinării. Dacă femeia intrase deja de mai multe ori? Dacă urmele de pe pielea lui Olivian erau de la ea?

— Trebuie să-l protejăm pe copil, a spus Sorina ferm. Și trebuie să vorbiți cu Dan.

Elena dădu din cap, dar se vedea clar că îi era frică.

După câteva ore, Dan s-a întors acasă. Elena i-a arătat filmarea, iar el a încremenit. Sorina putea vedea cum îi tremură bărbia. S-a ridicat, a trântit telefonul pe masă și a ieșit din cameră fără să scoată un cuvânt. Elena a fugit după el, iar Sorina a rămas singură, simțind cum tensiunea din casă atârnă greu ca un nor de furtună.

Seara a fost liniștită. Prea liniștită. Sorina a avut grijă de Olivian până când Elena i-a spus că poate pleca acasă. În drum spre ieșire, Sorina a simțit din nou acea neliniște care o urmărea de câteva zile. Parcă nu se încheiase totul. Parcă ceva nu avea cum să fie atât de simplu.

A doua zi dimineață, când a ajuns la serviciu, Dan o aștepta în bucătărie. Avea ochii roșii, ca și cum nu dormise deloc.

— Sorina… trebuie să-ți arăt ceva.

Au coborât împreună în subsol, în biroul lui. Dan a deschis un sertar încuiat și a scos un dosar gros. Înăuntru erau acte medicale, fotografii vechi, chiar și câteva scrisori îngălbenite. I-a arătat o poză cu tatăl lui — un bărbat cu privire blândă, care semăna izbitor cu Olivian.

— Tata a murit când eram mic. Mama n-a suportat. A început să creadă că tatăl meu trăiește prin mine… devenise obsedată. A trebuit internată. Acum… cred că proiectează același lucru pe Olivian.

Sorina a simțit cum i se strânge inima. În cele din urmă, piesele puzzle-ului se potriveau, dar imaginea finală era mult mai întunecată decât își imaginase.

— Trebuie să chemăm poliția, Dan. Nu mai e de joacă.

Dan a închis dosarul cu o mișcare bruscă.

— Știu. Dar noaptea trecută… a dispărut. A plecat din centrul unde era internată. Și nimeni nu știe unde e.

Un frig ascuțit a trecut prin Sorina.

În acel moment, de sus, din camera lui Olivian, s-a auzit un scârțâit.

Amândoi au înlemnit.

Dan a sprintat spre scări, iar Sorina după el. Au urcat în fugă. Ușa camerei era întredeschisă.

— Elena? a strigat Dan.

Niciun răspuns.

Au intrat.

Pătuțul era gol.

Sorina a simțit cum îi fuge pământul de sub picioare.

Dar o clipă mai târziu, s-a auzit un plânset slab din camera alăturată. Au alergat amândoi acolo. Pe fotoliul mare de lângă fereastră, Elena stătea cu Olivian în brațe, tremurând.

— A intrat… a intrat iar… dar când m-am ridicat, a fugit pe ușă… a șoptit Elena.

Sorina s-a apropiat și a luat copilul, speriată, dar nevătămat.

Dan s-a prăbușit pe podea, cu palmele la față.

— Gata. S-a terminat. Azi chem poliția, azi punem lacăte, sisteme, orice trebuie.

Sorina a privit spre Elena, spre copilul tremurând ușor, apoi spre ușa deschisă larg. În casă mirosea a frig și a spaimă.

Dar în mijlocul haosului, a simțit și altceva: hotărâre.

— De azi, Olivian nu mai rămâne nicio secundă singur, a spus ea. Iar femeia aceea… o vor găsi. Trebuie.

În sfârșit, familia Adam nu mai ascundea nimic. Iar adevărul, oricât de dureros, era primul pas spre liniște.

Și pentru prima dată după multe săptămâni, Sorina a simțit că poate respira cu adevărat.