„Tati, chelnerița aia seamănă cu mami”

Dar liniștea aceea s-a rupt în clipa în care Sofia a tras ușor de mâneca tatălui ei și a șoptit:

„Tati… uite. Seamănă cu mami.”

Călin a întors capul, fără să-și facă mari așteptări. Sofia vedea adesea fețe care îi aminteau de Maria. Era felul ei de a se agăța de amintiri. Dar când privirea lui a căzut asupra chelneriței care aranja farfuriile pe o tavă, respirația i s-a blocat.

Femeia era aproape leit Maria.

Aceleași trăsături fine, părul castaniu strâns într-un coc simplu, mersul grăbit, dar elegant. Pentru o clipă, tot restaurantul a dispărut. A rămas doar ea. Și bătăile grăbite ale inimii lui.

„Tati? Tati, ești bine?”, a întrebat Sofia, clătinându-i ușor mâna.

Călin a clipit și a încercat să-și revină.
„Da, iubita… doar că… m-ai surprins.”

Chelnerița, auzind clopoțelul de la intrare, s-a întors către ei și a zâmbit politicos.

În acel moment, zâmbetul ei l-a lovit ca un tren.

Nu era Maria. Știa asta. Dar semăna atât de mult încât simțea că i se clatină pământul de sub picioare.

„Bună ziua! O masă pentru doi?”, a întrebat ea, cu o voce caldă, ton românesc obișnuit, ca al unei femei dintr-un oraș de provincie. Pe ecuson scria „Ana”.

Un nume simplu, românesc, dar felul în care îl purta… îl făcea să-l simtă ca pe o palmă pe inimă.

Călin a dat din cap, incapabil să scoată un sunet. Sofia a urcat deja pe scaun, iar ursulețul Fredi stătea proptit lângă ea, parcă și el curios.

Ana le-a adus meniurile, iar privirea ei s-a oprit pentru o secundă pe fetiță.
„Ce ursuleț frumos ai!”, i-a spus ea Sofiei.

Fetița a luminat instant.
„Se numește Fredi! Și mami avea unul când era mică!”

Ana a zâmbit, dar ceva în ochii ei s-a schimbat. O clipire. O tresărire. Ca și cum numele „mami” ar fi atins un punct sensibil.

Călin a remarcat. De mult își pierduse antrenamentul de a citi oamenii, dar tristețea… o recunoștea repede. Știa cum arată. O vedea în fiecare dimineață în oglindă.

În timp ce răsfoia mecanic meniul, încercând să pară calm, mintea lui o lua razna.
Nu putea fi o coincidență. Semănau prea bine.

Sofia a început să fredoneze un cântecel, iar Ana s-a întors să le ia comanda. Călin a observat atunci un detaliu care l-a făcut să se înfioare: la încheietura mâinii ei, discret, era o brățară împletită.

Exact ca aceea pe care Maria obișnuia s-o poarte. O brățară ieftină, cumpărată dintr-un târg din Sinaia, cu ani în urmă, când erau îndrăgostiți și tineri.

„Poate e doar o modă…”, își spuse el. Dar stomacul îi spunea altceva.

Ana le-a notat comanda, dar înainte să plece, Sofia i-a luat mâna.

„Doamna Ana… dumneavoastră aveți copii?”

Ana a încremenit.

A durat o secundă. Poate două. Dar pentru Călin au părut minute întregi.

„…Am avut”, a răspuns ea într-un final, vocea tremurând ușor. „Dar… destinul a avut alt plan.”

Călin a simțit cum pielea i se zbârlește.
Sofia s-a uitat la ea cu ochi mari, sinceri.
„Și noi am avut un plan cu mami… dar Dumnezeu a luat-o la El.”

Ana și-a dus mâna la gură, emoționată până la lacrimi.
„Îmi pare atât de rău…”, a spus ea, abia stăpânindu-se.

Călin a simțit atunci ceva ciudat, dar cald. O legătură. Un fir invizibil care se întindea între durerea lui și a ei.

Până la finalul mesei, privirile lor se tot intersectau. Uneori întâmplător. Alteori pentru că niciunul nu putea să se abțină.

Când s-a apropiat de nota de plată, Călin s-a trezit întrebând fără să gândească:

„Ana… ai puțin timp după program? Aș vrea… să vorbim.”

Ana a inspirat adânc, surprinsă.
Apoi a dat din cap.

„Da… cred că da.”

Sofia a bătut din palme.
„Tati, poate vine cu noi în parc! Știi, mami zicea mereu că oamenii frumoși apar când te aștepți mai puțin!”

Călin a privit-o lung pe Ana, iar femeia i-a întors privirea cu o blândețe care îl dezarma.

În sufletul lui, pentru prima dată după mult timp, ceva s-a mișcat.
Un colț de cer s-a luminat.

Nu era Maria.

Dar poate… poate era șansa lor la un nou început.

Și uneori, viața, în felul ei ciudat și românesc, știe exact când să îți pună în față omul de care ai nevoie.

Chiar și într-un restaurant mic, într-o sâmbătă obișnuită.