Amanta soțului meu a sunat la ușă, mi-a pus haina în brațe și a spus:

Când Radu a intrat în casă, Alexandra era încă întinsă pe canapea, cu telefonul în mână, făcându-și selfie-uri.

Eu stăteam în bucătărie, sprijinită de blat, cu brațele încrucișate.

El a intrat grăbit.

— Ce s-a întâmplat cu biroul meu?!

Apoi a văzut-o pe Alexandra.

Și apoi pe mine.

Fața i s-a albit.

— Ce… ce face ea aici? — a întrebat el.

Alexandra a zâmbit larg.

— Iubitule! În sfârșit. Menajera ta nu e prea prietenoasă.

Tăcerea a căzut peste cameră.

Radu s-a uitat la mine.

Apoi la ea.

Apoi iar la mine.

În privirea lui am văzut clar momentul în care a înțeles că totul s-a terminat.

— Alexandra… — a început el.

— Ce? — a râs ea. — Nu mi-ai spus că menajera e atât de sensibilă.

Am ridicat calm o sprânceană.

— Radu, spune-i cine sunt.

El a înghițit în sec.

— Alexandra… ea nu e menajera.

Alexandra a clipit.

— Atunci cine e?

— Este… soția mea.

Pentru câteva secunde, fata a rămas complet nemișcată.

Apoi a râs.

— Foarte amuzant.

Radu nu a râs.

Eu nu am râs.

Zâmbetul ei s-a stins.

— Stai… vorbești serios?

— Foarte serios — am spus eu.

Ea s-a ridicat încet.

— Tu ai spus că soția ta e… altfel.

— Da — am răspuns eu calm. — A spus multe.

Alexandra s-a uitat la Radu.

— Tu mi-ai spus că ea lucrează la recepție.

Am zâmbit ușor.

— De fapt, conduc firma „Dumitrescu Logistics”.

Ochii ei s-au mărit.

— Firma unde lucrează tata?

— Exact.

Camera a devenit complet tăcută.

Radu își trecea mâna prin păr, panicat.

— Iubito, pot explica…

— Nu e nevoie — am spus liniștită.

M-am uitat direct la el.

— Ai zece minute să-ți faci bagajele.

— Ce?!

— Casa e pe numele meu. Mașina e pe numele firmei. Clinica ta e plătită din conturile mele.

Alexandra făcu un pas înapoi.

— Radu… ce se întâmplă?

El era palid.

— Nu acum.

— Ba chiar acum — am spus eu.

M-am uitat la Alexandra.

— Tatăl tău lucrează de șapte ani la noi.

Ea a dat din cap încet.

— Da…

— Luni dimineață am o întâlnire cu departamentul de management.

Respirația ei s-a oprit.

— Nu…

— Oh, da.

M-am întors spre Radu.

— Ai zece minute.

Douăzeci de minute mai târziu, el își închidea valiza.

Nu m-a privit.

Nu a spus nimic.

A plecat.

Iar trei săptămâni mai târziu am dat un singur telefon.

Tatăl Alexandrei nu a mai lucrat niciodată în firma mea.

Iar clinica lui Radu a dat faliment două luni mai târziu.

Uneori, oamenii cred că pot intra în viața ta ca într-o casă goală.

Până în ziua în care află cine este, de fapt, proprietarul.