La cina în familie, soțul meu mi-a turnat supă fierbinte în cap în timp ce maică-sa râdea

…zece minute mai târziu, toți trei — Andrei, Elena și Clara — rămăseseră cu gurile căscate, uitându-se la hârtiile pe care abia le răsfoiseră. Eu stăteam în picioare, cu părul ud și lipit de față, dar cu spatele drept. Pentru prima dată, în casa aceea, nu mă simțeam mică.

Primul document fusese doar începutul. Erau actele pentru partaj, deja pregătite la notar, cu semnătura mea pusă. Următorul era o hârtie prin care Andrei recunoștea o datorie de 45.000 de lei, bani pe care i-i împrumutasem în timp ce se juca de-a afaceristul și pierdea tot la pariuri sportive. Ultimele erau extrasele de cont care dovedeau cine plătise, de fapt, ratele casei în ultimii trei ani.

Eu.

Nu el. Nu familia lui.

Eu, cu două joburi și nopți pierdute.

— Astea… astea de unde le ai? — bâigui Andrei, palid.

— Din viața reală, nu din minciunile pe care le spui la toată lumea, am răspuns.

Elena a încercat să intervină, ridicându-se brusc de pe scaun.

— Fata asta inventează! Andrei, nu o lăsa! E clar că vrea să te ruineze!

M-am întors spre ea, calmă.

— Doamnă, dacă vreau să ruin pe cineva, măcar știu să o fac legal.

Clara a oftat teatral, dar am văzut cum degetele îi tremurau. Știau cu toții că nu glumesc. Cunoșteau destul de bine avocata cu care lucram, pentru că fusese colega mea de liceu din Sibiu, genul de femeie pe care n-o vrei împotriva ta nici într-un joc de șah.

Am tras adânc aer în piept. Usturimea pielii încă mă înțepa, dar în suflet mi se ridica o putere pe care nu o mai simțisem niciodată.

— Andrei, am continuat, te-ai purtat cu mine ca și cum aș fi fost un bagaj lăsat în garaj. Dar vezi tu… bagajul ăsta a ținut casa pe picioare. Și, culmea, tu ai să plătești pentru asta.

— Nu pleci nicăieri cu casa mea! — a urlat el, lovind masa.

— Casa noastră, îl corectai. Și dacă mai ridici vocea, următorul document pe care îl vei primi va fi un ordin de restricție.

S-a oprit. A înghițit în sec. Pentru prima dată îl vedeam temându-se de mine.

Am adunat actele, le-am pus într-un dosar și am privit în jur. Pe masă, farfuriile încă abureau, supa curgea pe podea, iar familia lui arăta ca un tablou al eșecului perfect. M-am gândit cât de mult încercasem să fiu pe placul lor, cât mă străduisem să nu deranjez, să nu ridic vocea, să nu par prea sensibilă.

Și pentru ce?

Pentru o oală de supă fiartă turnată în cap.

M-am întors spre ușă.

— Unde pleci? — a întrebat Clara, cu un ton mai degrabă panicat decât insolent.

— Acasă, am spus. La mine acasă. Acolo unde o să fie liniște și unde o să pot, în sfârșit, să respir.

Am deschis ușa și frigul serii m-a lovea, dar era un frig curat, care făcea aerul să pară mai ușor. În spatele meu, vocile lor se suprapuneau într-un haos: întrebări, acuzații, panică.

Nu mă mai interesa.

În parcare, mașina mea veche, un Logan roșu, mă aștepta răbdător. M-am urcat, am închis ușa și, pentru prima dată după mult timp, am simțit liniște în trup. Nu era bucurie. Nu era nici triumf.

Era libertate.

Am pornit motorul și am plecat. Conducând spre apartamentul meu mic din Sibiu, am început să simt cum, încet, durerea arsurilor se amesteca cu o altă senzație: un fel de căldură așezată, ca atunci când pui mâna pe o sobă încinsă doar ca să îți amintești că ești încă în viață.

Când am ajuns acasă, m-am privit în oglindă. Părul meu avea resturi de supă întărită, iar pielea era roșie. Dar în ochi vedeam altceva.

Putere.

M-am așezat pe canapea, am respirat adânc și mi-am spus în gând:

Zece minute. Atât i-a trebuit să mă alunge.

Zece minute. Atât mi-a trebuit să îmi iau viața înapoi.

Și în clipa aceea am știut că, oricât de greu avea să fie drumul, nu mă mai întorceam niciodată în casa aia.

Pentru că din seara aceea, eu nu mai eram femeia care îndură.
Eram femeia care pleacă — și care se ridică.