„După ani de rătăcire, fiul se întoarce prefăcându-se că e infirm

Doamna Isabela, care tocmai ieșea cu o tavă de prăjituri pentru vecină, s-a oprit locului. Ochii i s-au umbrit pentru o clipă, dar își reveni repede.

— Tinere, n-avem timp de povești din astea, i-a spus rece. Mulți vin cu minciuni ca să stoarcă bani. Du-te, te rog, înainte să chem pe cineva.

Alexandru a zâmbit slab. Nu se așteptase la o îmbrățișare, dar nici la atâta răceală.
A dat din roți, pregătindu-se să plece, însă vocea unui bărbat din spate l-a oprit.

— Ce se întâmplă aici, Isa? — întrebă domnul Florin, venind de la garaj.
— Un băiat… zice că se numește Alexandru. Cică am fi pierdut un fiu.

Florin a încremenit. Timp de o secundă, aerul s-a oprit în loc.
A privit tânărul din scaunul cu rotile, i-a observat ochii căprui, aceiași ochi pe care îi avea copilul dispărut.
Dar și-a scuturat repede gândul.

— Glume proaste, Isa. Ăla a murit. L-au declarat mort acum cincisprezece ani.

Alexandru a înghițit în sec. Nu voia să spună cine era cu adevărat. Tot ce voia era să vadă dacă mai exista o urmă de iubire, o tresărire măcar.
Dar n-a fost.

— Înțeleg… Scuzați-mă că v-am deranjat, a spus el încet. Voiam doar să văd… dacă mai țineți minte.

S-a întors și a pornit încet pe alee, în timp ce soarele cobora peste acoperișuri.
Niciunul dintre părinți nu l-a oprit.

---

În noaptea aceea, Alexandru n-a putut dormi. Își privea mâinile, pline de bătături vechi de la munca din port. Tot ce construise în viață părea brusc fără rost.

Dar a doua zi, ceva în el s-a schimbat. Nu mai era băiatul care aștepta iubirea altora. Era bărbatul care o putea dărui el însuși.

A donat o parte din banii lui pentru un centru de copii abandonați din Iași. A mers acolo des, fără ca nimeni să știe cine e.
Copiii îl așteptau cu zâmbete și îmbrățișări. Acolo a simțit, pentru prima oară, că golul din suflet se umple cu adevărat.

---

Câteva luni mai târziu, într-o dimineață de toamnă, domnul Florin a găsit în ziar un articol despre un tânăr antreprenor român, Alexandru Rusu, care sprijinea copiii fără familie.
Fotografia îl lovi ca un fulger. Era chipul băiatului din scaunul cu rotile.

— Isa… Isa, vino repede! — a strigat el, tremurând.
Când soția a văzut imaginea, prăjitura i-a căzut din mână.

— Doamne… e el!

Au pornit imediat spre centru. Dar când au ajuns, Alexandru era deja pe drum spre București.
Pe masa biroului rămăsese doar o scrisoare:

„Nu vă judec. Viața m-a învățat să iert. Aș fi vrut doar să știți că fiul vostru trăiește… și că e fericit. Cu dragoste, Alexandru.”

---

Doamna Isabela a plâns în genunchi, ținând scrisoarea la piept. Domnul Florin și-a scos inelul de nuntă și l-a privit în tăcere.
În acel moment, și-au dat seama cât de scump e timpul pierdut și cât de greu se spală nepăsarea.

De atunci, în fiecare an, la început de decembrie, merg la centrul de copii din Iași. Nu pentru iertare. Ci pentru a duce mai departe iubirea pe care fiul lor le-a lăsat-o drept moștenire.

Pentru că uneori, cel care a fost respins e cel care învață lumea ce înseamnă cu adevărat să iubești fără a cere nimic în schimb.