Îmi încheiam nasturii de la palton ca să plec la înmormântarea soțului meu

Elena a simțit cum genunchii îi slăbesc, dar Luca a prins-o de braț și a tras-o ușor înainte, ca și cum știa că dacă o lasă să se oprească, nu va mai merge deloc. Au ieșit pe poartă și au pornit pe jos spre biserică, pe trotuarul îngust al străzii. Aerul rece îi lovea obrajii, dar nu o trezea din ceața în care se afunda tot mai mult.

„Luca… te rog… spune-mi tot,” a șoptit ea, încercând să-și controleze vocea.

Băiatul însă mergea înainte, cu pași mici, dar hotărâți, privindu-și pantofii ca și cum acolo ar fi fost scris adevărul. Tăcerea lui îi săpa în minte tot felul de scenarii, fiecare mai înfricoșător decât celălalt.

După câteva minute de mers, Luca s-a oprit brusc.
„Mamaie… am auzit aseară o discuție. Una care nu era pentru urechile mele.”

Elena a înghițit în sec, simțind cum i se strânge gâtul.

„Despre ce discuție e vorba?”

Luca a privit-o în ochi, iar în privirea lui era o maturitate dureroasă, care nu avea ce căuta în sufletul unui copil.

„Despre mașină. Despre… fum. Despre cum o să se rezolve totul de la sine.”

Elena s-a clătinat.
„Cine? Cine a spus asta?!”

Dar Luca și-a mușcat buzele, ca și cum se temea că dacă rostește numele, lumea se va prăbuși.
„Nu pot să spun încă. Nu până nu terminăm cu înmormântarea. Promit că o să-ți spun.”

Inima Elenei bătea atât de tare încât o simțea în tâmple. Era o femeie care își văzuse partea ei de necazuri, dar niciodată nu simțise teama asta crudă, care îți roade oasele din interior.

Au ajuns în dreptul parcului din cartier, iar Elena s-a așezat pe o bancă. Avea nevoie să respire. Luca s-a așezat lângă ea, lipindu-și mâinile reci de cele ale bunicii.

„Puiule… crezi că cineva… voia să-mi facă rău?”
Vocea îi tremura, dar întrebarea nu mai putea fi ținută înăuntru.

Luca a dat din cap încet.
„Da, mamaie.”

Cuvântul acela simplu a căzut peste ea ca un ciocan.
„Dar de ce?! Cine ar vrea asta?!”

„Pentru bani, mamaie,” a spus el, cu o tristețe adâncă. „Pentru bani și… pentru că se temeau că ai să afli ceva.”

Elena a închis ochii. În ultimele luni, Mihai fusese mai distant, mai îngândurat. O duseseră la notar cu doar câteva săptămâni înainte de moartea lui, să semneze ceva despre casă. Atunci nu înțelesese. Acum, totul începea să se lege în cel mai cumplit mod.

„Cineva a vrut să mă înlăture ca să rămână el cu tot ce avem…” a murmurat ea.

Luca a privit-o cu ochi mari, umezi.
„Mamaie, nu vreau să-ți fie frică. Tocmai de asta am venit la tine în garaj. Am auzit toată discuția și… nu puteam să te las acolo.”

Elena l-a luat în brațe, strângându-l ca pe ultima ei ancoră.

„Puiul meu… mi-ai salvat viața.”

„Te-am salvat pentru că te iubesc, mamaie. Și pentru că bunicul n-ar fi vrut niciodată să pățești ceva.”

Cuvintele lui i-au sfâșiat inima, dar în același timp i-au dat putere. Se ridică de pe bancă, sprijinindu-se de Luca.

„Mergem la înmormântare. Și după aceea… mergem la poliție.”

Luca a inspirat adânc și a dat din cap.
„Bine.”

Pe drum, Elena simțea cum în ea crește ceva ce nu mai simțise de mult: hotărârea. Nu mai era femeia doborâtă de durere din dimineața aceea. În doar câteva ore, devenise o mamă și o bunică înfuriată, trezită, care înțelesese că viața ei fusese cât pe ce să se încheie într-un garaj rece.

La biserică, oamenii se întorceau spre ea cu priviri pline de milă. Dar ea pășea drept, cu capul sus. În spatele durerii era un foc care ardea.

În timp ce sicriul lui Mihai era purtat spre altar, Elena și-a pus mâna pe marginea lui, ca o promisiune mută.

„Adevărul iese azi la lumină, dragul meu,” a șoptit. „Ți-o jur.”

Și pentru prima dată de la moartea soțului ei, a simțit că nu mai este singură.
Avea adevărul. Avea curajul. Avea un nepot care i-a salvat viața.

Și avea să pună capăt, odată pentru totdeauna, celor care au încercat s-o șteargă de pe fața pământului pentru câțiva lei în plus.

Astăzi nu mai era victima nimănui.
Astăzi începea lupta ei.