Sora mea a aruncat o farfurie spre fiica mea de trei ani

Mama a înghițit în sec. Apoi a râs scurt, fals, genul de râs care voia să pară superior.

— Ce prostii mai sunt și astea? a zis ea. — Nu e momentul pentru drame.

Am strâns-o pe Emma mai tare. Îi simțeam respirația sacadată pe gâtul meu. Încă plângea încet, speriată, fără să înțeleagă de ce lumea oamenilor mari e atât de crudă.

— Ba este momentul, am spus eu calm. — Pentru că tocmai i-ați spus unui copil de trei ani că „trebuie să-și știe locul”.

Carolina și-a încrucișat brațele, iritată.

— Hai, termină. Oricum ai fost mereu prea sensibilă.

Am zâmbit pentru prima oară în seara aia. Nu un zâmbet vesel. Unul obosit.

— Țineți minte când tata a murit? am întrebat. — Și când mama a spus că „nu sunt bani pentru toată lumea”?

Mama a tresărit. Un semn mic, dar l-am văzut.

— Eram studentă atunci, am continuat. — Am renunțat la facultate. Am lucrat în două locuri. Am dormit pe canapele. Și voi ați spus că e „spre binele familiei”.

Carolina a ridicat din umeri.

— Toți am avut de sacrificat.

— Nu, am spus. — Doar eu.

Am scos din geantă un dosar subțire. L-am ținut o clipă în mână, ca să mă adun.

— Anul trecut, când eram însărcinată, am fost la notar, am continuat. — Știți de ce?

Mama m-a privit fix. Fața ei începea să se albească.

— Pentru că am aflat adevărul, am spus. — Tata a lăsat o casă. Doar că nu pe numele vostru.

Carolina a râs nervos.

— Ce aberații mai sunt și astea?

Am deschis dosarul și am scos copia actelor.

— Casa din Brașov. Pe numele meu. Moștenire directă. Voi ați ascuns documentele ani de zile.

În cameră nu se mai auzea nimic. Nici ceasul nu părea să mai ticăie.

— Ați spus că nu sunt bani, am continuat. — Dar ați renovat. Ați vândut terenul. Ați plătit nunți și vacanțe. Și mie mi-ați spus să fiu „recunoscătoare că am un acoperiș deasupra capului”.

Mama s-a prăbușit pe scaun.

— Am făcut-o ca să păstrăm familia unită, a șoptit ea.

— Nu, am spus. — Ați făcut-o ca să mă țineți mică. Exact cum vreți să faceți acum cu fiica mea.

Emma și-a ridicat capul și m-a privit cu ochii roșii.

— Mami, mergem acasă? a șoptit.

— Da, puiule.

M-am îndreptat spre ușă.

— Avocatul meu vă va contacta, am spus calm. — Și, de azi înainte, Emma nu va mai călca în casa asta.

Carolina a izbucnit:

— Ești nerecunoscătoare!

M-am oprit în prag.

— Nu, am spus. — Sunt o mamă care și-a găsit vocea.

Am ieșit în noapte, cu copilul în brațe. Aerul rece m-a lovit în față, dar pentru prima oară după ani de zile, respirația mi-a fost ușoară.

Uneori, familia nu înseamnă sânge.

Înseamnă pe cine alegi să protejezi.

Iar eu o voi proteja pe Emma. Cu orice preț.