MAMA MEA PLÂNGEA DE OPT ANI ÎN FAȚA MORMÂNTULUI FRATELUI MEU

M-am uitat la ceas.

23:07.

Aveam două variante: ori plecam direct acasă și mă prefăceam că n-am văzut nimic… ori mă duceam la adresa aia și aflam adevărul.

Dar adevărul avea chipul fratelui meu mort.

Și vocea lui.

Am pornit mașina cu mâinile tremurând. Pe drum, am încercat de zeci de ori să o sun pe mama. De fiecare dată închideam înainte să răspundă.

Nu știam ce să-i spun.

„Mamă, Andrei trăiește”?

Părea nebunie.

Cartierul Prundu era aproape pustiu la ora aia. Blocuri gri, câini care lătrau în depărtare, câteva lumini aprinse pe la geamuri și oameni grăbiți care nu se uitau la nimeni.

Am găsit strada.

Casa cu numărul 18 era mică, veche, cu gard ruginit și perdele trase.

Motorul mașinii încă mergea când l-am văzut ieșind din umbră.

Andrei.

Avea hanorac negru peste uniformă și privea în toate direcțiile înainte să se apropie.

Când a deschis portiera, primul lucru pe care l-am făcut a fost să-l ating.

Pe față.

Pe mână.

Aveam nevoie să simt că e real.

El a lăsat capul în jos.

— Îmi pare rău, a spus încet.

Și atunci am izbucnit.

Am început să-l lovesc cu pumnii în piept, plângând.

— Cum ai putut?! Mama a murit încet opt ani! Opt ani!

N-a zis nimic.

M-a lăsat să plâng.

Abia după ce m-am liniștit puțin, a vorbit.

— Accidentul a fost real… dar eu n-am murit.

M-am uitat fix la el.

— Atunci cine era în mașină?

Andrei a închis ochii.

— Un băiat pe care tata îl folosea la muncile lui.

Am simțit că mi se strânge stomacul.

— Ce munci?

A ridicat privirea spre mine.

Și atunci am văzut frica adevărată.

— Tata nu e omul care crezi tu că e.

Mi-a povestit totul acolo, în mașină.

Cum tata făcea afaceri dubioase de ani întregi.

Cum avea datorii mari.

Cum semna hârtii false, muta bani și lucra cu oameni periculoși.

Andrei aflase din întâmplare.

Voise să-l oprească.

Dar într-o noapte, tata i-a spus direct că dacă deschide gura, mama va plăti prima.

A doua zi a avut loc „accidentul”.

— Tata a aranjat tot, a spus Andrei cu voce joasă. Poliția, certificatul, înmormântarea… tot.

Am rămas fără cuvinte.

Îmi venea să urlu.

— Și tu ai fugit?!

— Nu aveam de ales! Dacă rămâneam, muream și eu… și poate și voi.

Apoi mi-a spus ceva care m-a făcut să îngheț.

— Dar acum lucrurile s-au schimbat. Tata a pierdut bani. Mulți. Și oamenii ăia cred că mama știe unde sunt ascunse actele.

Mi s-a făcut frig instant.

— Mama nici măcar nu știe să folosească un laptop…

— Pentru ei nu contează.

În clipa aia mi-a sunat telefonul.

Tata.

Amândoi am rămas nemișcați.

Andrei aproape că a șoptit:

— Nu răspunde.

Dar am răspuns.

— Alo?

Vocea lui tata era calmă. Prea calmă.

— Unde ești?

— Pe drum spre casă.

Tăcere.

Apoi:

— Ai grijă. La ora asta nu e bine să umbli singură.

Mi s-a făcut pielea de găină.

Pentru că exact atunci, Andrei s-a uitat pe geam și a spus:

— Pleacă. Acum.

O mașină neagră intrase încet pe stradă.

Fără faruri.

Andrei a coborât imediat.

— Du-te la mama. Ia-o și plecați la mătușa Mariana, la țară. Nu spune nimănui.

— Dar tu?

Mi-a zâmbit trist.

— De data asta nu mai fug.

A trântit portiera și a început să alerge printre case.

Mașina neagră a accelerat după el.

Am rămas blocată două secunde.

Apoi am apăsat accelerația și am plecat direct spre casa părinților.

Când am ajuns, mama dormea pe canapea cu televizorul aprins încet.

Iar tata nu era acasă.

Am trezit-o plângând.

La început a crezut că s-a întâmplat ceva rău.

Apoi i-am spus.

„Andrei trăiește.”

N-o să uit niciodată privirea ei.

Parcă i se întorsese sufletul înapoi în corp.

În mai puțin de zece minute eram deja pe drum spre ieșirea din oraș.

Iar în zori am aflat adevărul la știri.

Poliția găsise o mașină răsturnată lângă autostradă.

Înăuntru erau doi bărbați răniți grav.

Unul dintre ei era tatăl nostru.

Celălalt… Andrei.

Dar Andrei trăise.

Din nou.

Și de data asta a spus tot.

Au urmat anchete, arestări și procese care au ținut luni întregi.

Tata a ajuns la închisoare.

Iar mama…

Mama s-a dus pentru ultima oară la mormântul lui Andrei într-o dimineață rece de noiembrie.

A lăsat florile jos.

A mângâiat crucea.

Și a spus printre lacrimi:

— De data asta pot să-mi iau rămas-bun. Pentru că băiatul meu e viu.