Am intrat cu mașina pe alee și am încremenit: luminițele de Crăciun erau SMULSE

Înăuntru mirosea a ceai rece și a medicamente.

Casa Marianei era aproape goală. Mobilă veche, pereți albi, fără poze, fără decorațiuni. Nici urmă de Crăciun. Doar un brad mic, de plastic, prăfuit, aruncat într-un colț.

— Uite… acolo, a spus ea, arătând spre sufragerie.

Pe canapea stătea un băiat. Slăbuț. Palid. Avea poate vreo zece ani, dar părea mai mic. Respira greu, iar pe piept avea lipite niște fire.

— E Andrei… nepotul meu, a șoptit Mariana. E bolnav. Foarte bolnav.

Mi s-a strâns stomacul.

— Ce legătură are asta cu ce-ai făcut afară? am întrebat, încă încordată.

Mariana s-a prăbușit pe un scaun.

— Luminițele tale… noaptea… clipesc direct în camera lui. Medicii au spus că îi provoacă crize. Am încercat să-ți spun, dar… m-am enervat. Am pierdut controlul.

A început să plângă în hohote.

— N-am vrut să le distrug. Am vrut doar să le dau jos. Dar firele erau înghețate… m-am tăiat… m-am speriat… și am continuat. Prostesc. Oribil.

M-am uitat la mâinile ei rănite.

Apoi la copil.

Apoi m-am gândit la Elena. La ochii ei când mi-a spus „Trebuie să lucească”.

Furia mi s-a topit încet, lăsând loc unei greutăți apăsătoare.

— De ce n-ai venit să vorbești cu mine normal? am întrebat mai încet.

— Pentru că sunt singură. Pentru că mi-e rușine. Pentru că n-am bani. Pentru că fratele meu a murit și mi-a lăsat copilul… și eu abia mă descurc, a spus printre lacrimi.

Am oftat.

— Trebuia să-mi spui.

Am ieșit afară fără să mai spun nimic.

Mariana a crezut, probabil, că plec să sun la poliție.

Dar m-am dus direct în magazie.

În seara aceea, am refăcut totul.

Am mutat luminițele pe partea cealaltă a casei. Am pus unele calde, statice. Fără clipit. Fără agitație.

A doua zi, Elena m-a privit curioasă.

— Mami… nu mai sclipesc așa tare.

— Știu, puiule. Dar tot sunt frumoase, nu?

S-a uitat atent.

— Sunt mai blânde, a spus ea. Îmi plac.

În Ajun, cineva a bătut la ușă.

Mariana stătea acolo, cu o pungă.

— Am făcut cozonac… nu e mare lucru, dar… voiam să-ți mulțumesc.

Andrei era lângă ea, cu o căciulă trasă pe ochi.

Elena a ieșit în fugă.

— Vrei să vezi bradul nostru? l-a întrebat ea.

Băiatul a zâmbit pentru prima dată.

În seara aceea, am stat toate patru în sufragerie. Am băut ceai. Am mâncat cozonac. Am vorbit despre lucruri simple.

Nu a fost Crăciunul perfect.

Dar a fost adevărat.

Și, pentru prima dată după mult timp, am simțit că nu suntem singure.