Vecina mea insista că o vede pe fiica mea acasă în timpul programului de școală

Pașii s-au apropiat de camera ei.

Inima îmi bătea atât de tare încât eram sigură că o vor auzi. Sub pat, cu mâinile strânse pe lângă corp, îmi simțeam gâtul uscat și capul gol.

Ușa s-a deschis încet.

Lumina s-a aprins.

Am văzut doar tălpi de adidași, unul după altul. Trei. Nu, patru copii.

— Intrați repede, a șoptit Maria. Mama e la muncă.

M-a străpuns o durere scurtă în piept. „Mama e la muncă.” A spus-o sigură pe ea. Convinsă.

— Azi facem mai repede, a zis un băiat. Tata vine mai devreme acasă.

— Da, da, a murmurat altcineva.

Am auzit foșnet de ghiozdane aruncate pe jos. Scaune trase. Șoapte.

Apoi… un sunet pe care nu-l mai auzisem niciodată în casa mea.

Bip. Bip.

Un telefon.

— Hai, începe, Maria, a spus o fată.

— Stai, să trag perdeaua, a răspuns fiica mea.

Și atunci am înțeles.

Nu era vorba de chiulit.

Era vorba de altceva.

Maria nu lipsea de la școală ca să hoinărească. Lipsea ca să… lucreze.

— Azi facem live doar jumătate de oră, a zis ea, cu o voce pe care nu i-o cunoșteam. Hotărâtă. Matură. — Avem deja destui urmăritori.

Mi s-a strâns stomacul.

Live?

Am simțit cum mi se ridică sângele în cap. Am vrut să ies de sub pat, să țip, să opresc totul. Dar ceva m-a ținut pe loc.

— Maria, câți bani ai strâns până acum? a întrebat cineva.

— Destui, a răspuns ea scurt. Mai avem puțin.

Bani.

Fiica mea de 13 ani vorbea despre bani, urmăritori, live-uri, ca un adult.

Și atunci m-a lovit adevărul, dureros și rușinos.

Eu nu văzusem.

Oboseala ei. Tăcerea. Mâncarea lăsată în farfurie.

Încerca să ajute.

Pe mine.

După divorț, îmi făcusem griji pentru rate, pentru facturi, pentru mâncare. Nu mă plânsesem niciodată în fața ei, dar copiii simt. Văd. Aud.

— Gata, suntem live, a spus Maria.

Atunci am ieșit.

M-am ridicat de sub pat și am spus calm, deși vocea îmi tremura:

— Maria.

Camera a amuțit.

Patru capete s-au întors spre mine. Ochii Mariei s-au mărit de spaimă.

— Mamă… eu…

Telefonul a căzut pe pat.

— Opriți tot, am spus. Acum.

Copiii au încremenit. Apoi unul câte unul, și-au luat ghiozdanele și au ieșit fără un cuvânt.

Am rămas doar noi două.

Maria a început să plângă.

— N-am vrut să te supăr… a spus printre lacrimi. Am văzut facturile. Am auzit când vorbeai la telefon. Voiam să ajut…

M-am așezat lângă ea și am luat-o în brațe.

— Nu așa, iubirea mea, i-am șoptit. Niciodată așa.

Am stat mult timp așa. Fără certuri. Fără țipete.

În ziua aceea, n-am mai mers la muncă.

Am mers cu ea la școală. Am vorbit cu diriginta. Cu psihologul. Cu părinții celorlalți copii.

Am pus reguli. Am pus limite. Dar, mai ales, am pus adevărul pe masă.

Câteva luni mai târziu, casa noastră era mai liniștită.

Nu aveam mai mulți bani. Nu dispăruseră grijile.

Dar aveam ceva mult mai important.

O fiică care nu mai purta poveri de adult.

Și o mamă care, în sfârșit, învățase să vadă.