Am auzit cum ușa de la intrare s-a trântit în spatele surorii mele mai mici, într-o noapte de Crăciun

Dimineața de Crăciun a venit fără colinde și fără miros de cozonac. Doar cu un cer gri și un frig care pătrundea prin geamuri.

Ioana s-a trezit încet, cu ochii umflați de somn și de plâns. S-a uitat în jur, speriată, până m-a văzut pe mine în bucătărie. Atunci a respirat ușurată.

— Am făcut ceva rău? a întrebat, cu voce mică.

M-am așezat lângă ea și i-am luat mâinile în ale mele. Erau încă reci.

— Nu. N-ai făcut nimic rău. Nimic.

A dat din cap, dar se vedea că nu mă credea pe deplin. Copiii crescuți cu frică ajung să creadă că vina e mereu a lor.

I-am pregătit micul dejun, iar ea și-a scos cadourile din plasă, rând pe rând. Un fular pentru mama. O cravată pentru tata. O cană pentru mine, cu o inimă desenată stângaci. Le cumpărase pe toate din banii ei.

Mi s-a strâns stomacul.

— Vrei să le mai dai? am întrebat.

A clătinat din cap.

— Nu mai vor.

Atunci am știut că nu mai era vorba doar de o ceartă. Era vorba de o rană care, dacă nu era oprită, avea să rămână pentru totdeauna.

În jurul prânzului, telefonul a început să sune. Mama. Tata. Mesaje. Apeluri pierdute.

Le-am ignorat.

În schimb, am continuat ceea ce începusem noaptea. Conturile erau pe numele tatălui meu, dar eu aveam procură. Firma mergea bine, dar creditele erau multe. O singură mutare greșită și totul se clătina.

Am făcut exact ce trebuia.

Am blocat temporar accesul la conturile secundare. Am amânat o plată mare, perfect legal, dar extrem de incomodă. Am mutat câteva sume ca să protejez ce știam că e, de fapt, munca mea.

Seara, au apărut la ușa mea.

Mama plângea. Tata era livid.

— Ai înnebunit? a strigat el. Ce crezi că faci?

Am deschis ușa larg, ca să vadă.

Ioana stătea pe canapea, cu o pătură pe umeri, desenând. În siguranță.

— O protejez, am spus calm. Așa cum trebuia să o faceți voi.

Mama s-a apropiat de ea.

— Ioana, hai acasă.

Fetița s-a strâns mai tare sub pătură.

— Nu vreau, a șoptit.

A fost ca o palmă.

— Andrei, ne-ai distrus! a spus tata. Firma, casa, tot!

L-am privit drept în ochi.

— Nu eu am început. Voi ați ales frigul pentru un copil. Eu am ales consecințele.

Au plecat fără să mai spună nimic.

În săptămânile care au urmat, lucrurile s-au așezat. Legal. Clar. Ioana a rămas cu mine. Am înscris-o la o școală din apropiere. A început să zâmbească din nou.

Într-o seară, m-a întrebat:

— Crezi că o să mai fie vreodată bine?

Am zâmbit.

— Pentru noi? Da. Sigur că da.

Crăciunul acela nu a avut brad mare sau mese pline. Dar a avut ceva mult mai important.

A avut căldură.
A avut siguranță.
Și a avut o lecție pe care părinții mei nu o vor uita niciodată.