Directorul a umilit-o pentru că părea săracă… fără să știe că era șefa milionară.

Isabela a strâns mai tare geanta udă în mână.

Nu a spus nimic.

Nu a țipat.

Nu a plâns în fața lor.

A ridicat privirea și l-a privit pe Iulian drept în ochi.

În acel moment, el a râs.

Un râs scurt, superior.

— Ce faci, te-ai blocat? Du-te și usucă-te, a zis el, întorcându-se cu spatele.

Isabela a făcut un pas înainte.

Apoi încă unul.

Apa îi curgea din haine pe gresia lucioasă.

Sunetul picăturilor părea mai tare decât orice cuvânt.

— Vreau să vorbesc cu conducerea, a spus calm.

Iulian s-a întors iritat.

— Conducerea sunt eu aici. Ai auzit? Eu! Acum dispari!

Atunci, Isabela a scos telefonul.

Cu mâinile încă tremurânde de frig, a format un număr scurt.

— Bună dimineața. Sunt Isabela Popescu. Vă rog să-i chemați pe toți membrii Consiliului în sala mare. Acum.

În birou s-a făcut liniște deplină.

Iulian a izbucnit în râs.

— E nebună, a șoptit cineva.

Dar râsul lui Iulian s-a stins când, în mai puțin de două minute, lifturile au început să se deschidă.

Unul câte unul, au apărut oamenii pe care îi știa doar din ședințe.

Bărbați și femei în costume scumpe.

Consilierii juridici.

Directorul general.

Șefa de resurse umane.

Toți s-au oprit brusc când au văzut-o pe Isabela udă, tremurând, în mijlocul biroului.

— Ce s-a întâmplat aici? a întrebat directorul general, palid.

Isabela și-a scos sacoul ud și l-a lăsat jos.

— Exact asta voiam să aflu și eu, a spus ea.

Și atunci s-a întors spre Iulian.

— Domnule Munteanu, vă prezint șefa pe care ați umilit-o.

Fața lui Iulian s-a albit.

— Nu… nu se poate… a bâiguit el.

Isabela a continuat, calm, apăsat.

— De cinci ani conduc această firmă. Am vrut să știu cine sunteți cu adevărat când credeți că nu vă vede nimeni.

A urmat o tăcere grea.

— Toate plângerile au fost reale, a adăugat ea. Doar că azi ați ales victima greșită.

Iulian a căzut în genunchi.

— Vă rog… a fost o greșeală…

— Nu, a fost caracterul dumneavoastră, a răspuns ea.

În aceeași zi, Iulian Munteanu a fost concediat.

Contractul i-a fost reziliat pe loc.

Bonusurile anulate.

Iar comportamentul lui a devenit studiu de caz în firmă.

Isabela a cerut scuze public tuturor angajaților.

A creat un departament special pentru sesizări reale.

A schimbat regulile.

A schimbat oamenii.

Și înainte să plece, încă udă, le-a spus un singur lucru:

— Demnitatea unui om nu se măsoară după haine. Ci după cum îi tratează pe ceilalți.

În acea zi, Grupul Altavista n-a mai fost doar o firmă bogată.

A devenit o firmă dreaptă.

Iar nimeni n-a mai uitat vreodată cine era, cu adevărat, Isabela Popescu.