Chelnerița i-a spus milionarului: „Domnule, mama mea are același tatuaj” — iar el a încremenit

Tava i-a tremurat ușor în mâini.

Valeria a făcut un pas înapoi, apoi încă unul. Încerca să-și spună că e o coincidență. O simplă întâmplare. Mulți oameni au tatuaje. Dar data… data aceea nu era una oarecare. O știa pe de rost. O zi despre care mama ei nu vorbea niciodată.

— Ești bine? — vocea lui Ștefan a spart aerul.

Valeria a ridicat privirea. El o privea direct acum, atent, nu de sus, nu disprețuitor, ci ca un om care observă ceva ce nu se leagă.

— Da… adică… — i s-a uscat gura. — Îmi cer scuze, domnule.

A făcut să se retragă, dar vorbele i-au scăpat înainte să le poată opri.

— Domnule… mama mea are același tatuaj.

Sala parcă s-a golit de sunet.

Ștefan a încremenit. Culoarea i s-a scurs din față, iar mâna i-a rămas suspendată deasupra mesei. Matei s-a oprit din râs.

— Ce-ai spus? — a întrebat Ștefan încet.

Valeria a înghițit.

— O roză a vânturilor. Cu aceeași dată. Mama mea îl are pe braț de când eram mică.

Ștefan s-a ridicat brusc în picioare. Scaunul a scârțâit pe podea. A făcut un pas spre ea, apoi s-a oprit, de parcă îi era teamă să se apropie prea tare.

— Cum o cheamă pe mama ta? — vocea îi tremura, deși încerca să pară calm.

— Marina Roman — a răspuns ea.

Numele a căzut greu între ei.

Ștefan s-a sprijinit de masă. Pentru o clipă, omul puternic, temut, părea doar un bărbat obosit.

— Marina… — a repetat. — Din Constanța?

Valeria a dat din cap, fără să mai înțeleagă nimic.

— Da. A lucrat în port, pe vremuri. Apoi a dispărut din viața cuiva. Așa spunea.

Ștefan și-a dus mâna la tatuaj, apăsându-l ca și cum l-ar fi durut.

— Data asta — a spus el — e ziua în care am pierdut-o.

Valeria a simțit că îi fuge pământul de sub picioare.

Au ieșit din salonul albastru într-un birou mic, departe de ochii lumii. Ștefan a vorbit. Despre tinerețe. Despre o iubire mare. Despre o femeie care a plecat însărcinată, fără să lase urmă. Despre ani de căutări și tăceri.

Valeria a ascultat, cu lacrimile curgându-i pe obraji.

— Mama mea n-a cerut niciodată nimic — a spus ea încet. — Doar a muncit. Și m-a crescut.

Ștefan a închis ochii.

— Mâine — a spus hotărât — mergem la ea. Și dacă e adevărat ce simt… nu o să mai muncești nicio zi pentru chirie și frică.

A doua zi, într-un apartament mic și rece, Marina a ridicat mâneca.

Tatuajul era acolo.

Ștefan a căzut în genunchi.

Nu pentru bani. Nu pentru putere.

Ci pentru cei douăzeci și ceva de ani pierduți.

Iar Valeria, pentru prima dată în viață, a simțit că lumea, în sfârșit, îi plătește datoria.