Bătăușul din închisoare îl hărțuiește pe un bătrân

Arthur s-a oprit din mers. Nu s-a întors brusc. Nu s-a grăbit. A rămas pe loc, cu mâinile la spate, ca un om care așteaptă să i se termine rândul la pâine.

Keller a zâmbit larg.

„Ai pierdut drumul, moșule?”, a întrebat el, apropiindu-se. „Curtea asta nu e pentru plimbări liniștite.”

Unul dintre cei doi bărbați din spatele lui Keller a scuipat pe beton. Celălalt și-a trosnit degetele.

Arthur a ridicat încet privirea.

„Nu caut nimic”, a spus el calm. „Dar dacă m-ați chemat, spuneți ce vreți.”

Calmul lui a tăiat aerul. Keller a simțit din nou acea strângere în piept. Urăa senzația. Urăa că un bătrân i-o provoca.

„Vreau să te învăț respectul”, a spus Keller, apropiindu-se prea mult. „Aici, oamenii ca tine cer voie să respire.”

Arthur a oftat. Un oftat mic, aproape trist.

„Asta e problema voastră”, a zis el. „Credeți că puterea se ia cu forța.”

Keller l-a împins cu palma în piept. Arthur a făcut un pas înapoi. Doar unul. Suficient cât să pară slab. Suficient cât să-i dea lui Keller curaj.

Al doilea pumn n-a mai ajuns.

Într-o mișcare scurtă, aproape invizibilă, Arthur a prins încheietura lui Keller și a răsucit-o. Un sunet sec s-a auzit în aer. Keller a urlat. Urletul unui om care nu mai urlase niciodată.

Curtea a încremenit.

Arthur nu a continuat. L-a lăsat să cadă. Nu l-a lovit. Nu l-a umilit. A făcut doar atât cât trebuia.

„Data viitoare”, a spus el încet, „nu o să mă opresc.”

Gardienii au ajuns în fugă. Toată lumea vorbea deodată. Keller era pe jos, alb la față, cu mâna strâmbă.

Arthur stătea drept, cu privirea în jos.

La izolare, șeful de tură l-a privit lung.

„Cine ești tu, de fapt?”, l-a întrebat.

Arthur a tăcut.

Dosarul lui a fost scos din arhivă în aceeași seară. Un dosar vechi. Gros. Plin de pagini care nu mai fuseseră deschise de ani.

Numele lui nu era Arthur Ionescu.

Fusese cunoscut cândva ca „Umbra Carpaților”.

Un om care lucrase unde nu exista lege. Unde ordinele nu se scriau. Unde greșelile se plăteau definitiv.

Când vestea s-a răspândit printre gardieni, nimeni n-a mai râs.

Keller a fost mutat în altă aripă. Acolo, nimeni nu-l mai numea Ursul.

Arthur a fost lăsat în pace.

În curte, oamenii îi făceau loc. Nu din frică. Din înțelegere.

Bătrânul mergea la fel ca înainte. Încet. Liniștit. Mânca la fel. Muncea la fel.

Doar că acum, în Redstone, liniștea avea un alt sens.

Și nimeni nu-l mai confunda cu un bunic rătăcit.