Dată afară din casă pentru că e însărcinată, doarme într-un parc

Ușa s-a închis în urma ei cu un sunet surd, care i-a rămas în cap mult timp după ce a coborât scările. Aerul de afară era rece, iar blocul părea dintr-odată străin, de parcă n-ar fi fost niciodată casa ei.

A mers fără direcție. Cu rucsacul în spate și mâna pe burtă, ca un gest reflex. Telefonul vibra în buzunar. Un mesaj de la Andrei. L-a citit, dar n-a avut puterea să răspundă.

S-a oprit într-un parc mic, între două bulevarde aglomerate. Băncile erau ude, iar lumina felinarelor tremura. S-a așezat pe una dintre ele și a simțit cum oboseala o lovește dintr-odată. N-avea bani mulți. Vreo 120 de lei, salariul abia primit și deja inutil.

Prima noapte a dormit cu capul pe rucsac. A doua noapte a fost mai grea. Frigul intra în oase, iar foamea o făcea să amețească. Dimineața, oamenii treceau pe lângă ea grăbiți, fără să o vadă cu adevărat.

În a treia zi, Marina a leșinat.

Când a deschis ochii, vedea tavanul alb al unei mașini. O ambulanță. O femeie îi vorbea calm, iar cineva îi ținea mâna.

— Ești bine acum. Ai avut o cădere de tensiune.

La spital, un bărbat în vârstă a așteptat pe hol. Era îmbrăcat simplu, dar curat. Avea o privire caldă și atentă.

— Eu am sunat la ambulanță — i-a spus. — Te-am văzut în parc de câteva zile.

Îl chema Dumitru Ionescu. Avea șaizeci și ceva de ani și, fără să știe Marina, era unul dintre cei mai bogați oameni din oraș. Dar nu asta conta atunci.

— De ce dormeai afară? — a întrebat-o fără judecată.

Marina i-a spus tot. Printre lacrimi, printre pauze. Despre părinți. Despre copil. Despre frică.

Dumitru a ascultat până la capăt.

— Știi ce cred eu? — a spus încet. — Că nu toți părinții sunt capabili să fie oameni mari. Dar tu ești.

A ajutat-o să se mute într-o garsonieră mică, plătită pe un an. I-a găsit un medic bun. I-a oferit un loc de muncă la fundația lui, într-o mică librărie socială.

Marina a muncit. A plâns. A învățat să fie mamă înainte de vreme.

Când s-a născut băiețelul, Dumitru a fost acolo. I-a pus o mână pe umăr și a zâmbit.

— Ai reușit, fată dragă.

Anii au trecut. Marina nu mai dormea pe bănci. Avea o viață. Un copil fericit. O demnitate pe care nimeni nu i-o mai putea lua.

Iar într-o zi, când părinții ei au venit la ușa ei, cu ochii plecați, Marina a știut că adevărata bogăție nu fusese niciodată banii.

Fusese puterea de a merge mai departe.