A furat o cutie de lapte ca să-și hrănească frații mai mici

Elena l-a privit cu ochii mari, neîncrezători. Nu mai auzise de mult un om vorbindu-i așa, cu blândețe. A vrut să fugă, dar frigul și oboseala i-au tăiat orice putere. Mihai și-a scos haina și i-a pus-o pe umeri. Era călduroasă, mirosea a curat și a siguranță.

Au mers încet până la mașina lui. Pe drum, oamenii se uitau, dar Mihai nu le dădea atenție. A deschis portiera și a spus doar:
— Urcă. Te duc acasă.

Când au ajuns la blocul vechi de la marginea cartierului, Elena s-a rușinat. Ușa scârțâia, iar scările erau pline de frig și mucegai. Totuși, l-a poftit înăuntru.

Înăuntru, doi copii micuți stăteau ghemuiți sub o pătură. Când au văzut cutia de lapte, au întins mâinile și au zâmbit. Mihai a înțeles totul fără să mai întrebe nimic. S-a așezat pe scaunul rupt de lângă masă și a oftat.

— Unde e mama voastră? a întrebat el încet.
Elena a coborât privirea.
— A plecat. A zis că se întoarce, dar… n-a mai venit.
— Și tata?
— E bolnav. Stă la pat. Am rămas doar noi.

Mihai s-a ridicat și a privit în jur. În bucătărie nu era nimic de mâncare, doar o oală veche pe aragaz și câteva farfurii ciobite. Din camera alăturată se auzea o tuse grea.

A intrat. Pe pat zăcea un bărbat palid, cu ochii adânciți și mâinile tremurânde. Când l-a văzut, a încercat să se ridice.
— Nu vă obosiți, domnule, a spus Mihai. Sunt doar un prieten.

Au vorbit câteva minute. Tatăl, cu glas stins, i-a povestit cum și-a pierdut locul de muncă, cum femeia lui nu a mai rezistat și a plecat. Cum copiii se descurcă singuri, iar Elena face tot ce poate.

Mihai a simțit un nod în gât. L-a privit pe bărbat și i-a spus:
— O să vă ajut. Dar nu doar azi. De mâine, mergem împreună să rezolvăm lucrurile.

A doua zi dimineață s-a întors cu o mașină plină: saci de alimente, haine, medicamente, o sobă electrică. Copiii priveau uimiți, iar Elena l-a îmbrățișat fără să spună nimic.

Zilele au trecut, iar Mihai venea des. Le aducea tot ce aveau nevoie, dar mai ales aducea ceva ce casa aceea nu mai avusese de mult: liniște. A vorbit cu directorul de la școală, cu medicul de familie, chiar și cu primăria. În câteva săptămâni, viața lor s-a schimbat.

Tatăl s-a însănătoșit treptat, iar Elena s-a întors la școală. Lucian și Sofia nu mai mergeau la culcare flămânzi. Într-o seară, fetița i-a spus:
— Domnule Mihai, o să vă plătesc într-o zi pentru tot ce ați făcut. Promit!

El a zâmbit.
— Nu-mi datorezi nimic, Elena. Când vei putea, ajută și tu pe altcineva. Așa se ține lumea în picioare.

Anii au trecut. Elena a crescut, a terminat școala și a devenit educatoare. În fiecare zi le spunea copiilor din grădiniță povestea unei fetițe care a furat o cutie de lapte — nu din răutate, ci din dragoste.

Și de fiecare dată când un copil aducea o cană de lapte la ora de gustare, Elena zâmbea. Își amintea de acel om care, într-o iarnă geroasă, a ales să vadă nu o hoțomancă, ci un suflet care avea nevoie de o șansă.

Pentru că, uneori, o cutie de lapte poate schimba o viață întreagă.