Un tânăr și o tânără urmau să se căsătorească în curând

A rămas câteva secunde nemișcat, cu ochii în tavan, încercând să-și dea seama dacă visa sau nu. Patul era rece pe partea cealaltă. Soția lui nu mai era lângă el. A dus mâna la picioare. Un picior era acoperit, celălalt… gol.

Inima i-a început să bată mai tare.

„Unde e șoseta mea?”, a șoptit, de parcă cineva l-ar fi putut auzi.

S-a ridicat încet din pat, cu grijă să nu facă zgomot. Podeaua era rece. A căutat pe lângă pat, sub pătură, sub pernă. Nimic.

Din bucătărie se auzea un zgomot ușor. Farfurii. Tacâmuri. Miros de cafea.

Un nod i s-a pus în gât.

A pășit încet pe hol, cu șoseta lipsă fiind acum cea mai mare problemă din viața lui. În cap îi răsunau vorbele tatălui: „Tot timpul, băiete. Fără excepții.”

Când a ajuns în pragul bucătăriei, a încremenit.

Soția lui era acolo. Îmbrăcată într-un halat subțire, cu părul prins neglijent, amesteca într-o cană mare. Pe masă erau felii de pâine, unt, gem și o tigaie pe foc.

Dar ceea ce i-a atras atenția nu a fost micul dejun.

Era șoseta.

Șoseta lui.

Atârna liniștită de toarta cănilor, pusă la uscat, chiar lângă aragaz.

Pentru o clipă, timpul s-a oprit.

Ea s-a întors și l-a văzut. S-a oprit din mișcare. Ochii li s-au întâlnit.

Tăcere.

Lungă.

Apăsătoare.

Apoi ea a oftat adânc.

— Trebuia să se usuce… a spus încet.

El a înghițit în sec.

— De ce… ai luat-o?

Fata a lăsat lingura jos și s-a așezat pe scaun. Părea obosită. Nu speriată. Obosită.

— Pentru că nu mai puteam, a spus ea. Nu mai puteam cu mirosul.

Lui i s-a înroșit fața.

— Știu… am o problemă…

— Știu și eu că am, l-a întrerupt ea. Crezi că e ușor să te trezești zilnic la 5 dimineața, să nu spui nimic, să fugi la baie ca să nu-ți simtă omul respirația?

El a clipit.

— Cum adică?

Ea a zâmbit trist.

— Știu tot. Despre șosete. Despre spălatul pe picioare. Și da… am găsit șoseta pentru că am ieșit mai devreme să mă spăl pe dinți.

Au rămas amândoi tăcuți.

Apoi, spre surprinderea lor, au început să râdă.

La început timid. Apoi cu lacrimi.

Au râs de ei. De frici. De rușine. De cât de mult s-au ascuns unul de altul.

După câteva minute, el a spus:

— Știi… puteam merge la doctor.

— Și eu, a răspuns ea. Sau puteam vorbi. Dar ne-a fost teamă.

S-au privit din nou. De data asta altfel.

— Hai să facem o înțelegere, a zis el. Fără secrete. Oricât de penibile.

— Fără șosete în pat, a completat ea, zâmbind.

Au mâncat micul dejun împreună. Ea nu a mai tăcut. El nu a mai ascuns nimic.

În timp, au rezolvat problemele. Cu doctori, cu pastă de dinți bună, cu șosete schimbate des și cu mult umor.

Dar mai ales, au învățat ceva important.

Că o căsnicie nu se ține din perfecțiune, ci din adevăr. Din curajul de a spune: „Asta sunt. Cu bune și cu mirosuri.”

Și, culmea, exact asta i-a ținut împreună.