Fiule, dar unde sunt restul banilor pe care frații și surorile tale ți-i trimit pentru mine?
Telefonul suna. O dată. De două ori. De zece ori.
Nu răspundea.
Stăteam în pat, cu pătura trasă până la bărbie, tremurând nu doar de frig, ci și de slăbiciune. Sobă aveam, dar nu mai reușeam să mă ridic să pun lemne. Capul îmi ardea, gâtul mă durea, iar fiecare respirație era grea.
Am mai încercat o dată.
Când, într-un final, a răspuns, vocea lui era iritată.
„Ce mai e, mamă? N-ai văzut ce vreme e?”
„Sergiu… mi-e rău. Am febră. Nu pot să mă ridic. Te rog, vino până la mine…”, am spus încet, aproape plângând.
A oftat zgomotos.
„Mamă, e viscol. Drumul e plin. N-am cum acum. Lasă, o să-ți treacă.”
„Dar n-am medicamente… n-am mâncare gătită…”, am încercat.
„Ți-am adus săptămâna trecută”, a spus scurt. „Nu mai dramatiza.”
Și a închis.
Am rămas cu telefonul în mână, uitându-mă la ecranul negru. Atunci am simțit ceva mai rău decât boala. Am simțit că sunt singură.
În noaptea aceea, febra a crescut. M-am ridicat cu greu să beau apă. Am căzut pe marginea patului și am stat așa mult timp, fără să știu dacă mai am putere să mă ridic.
Dimineața, vecina mea, tanti Maria, a venit să vadă dacă sunt bine. Nu mă mai văzuse ieșind din curte.
Când m-a văzut, s-a speriat.
„Doamne, femeie, arzi! De ce n-ai sunat la ambulanță?”
I-am spus tot. Despre bani. Despre Sergiu. Despre cum nu vine.
Tanti Maria a scos telefonul și, fără să mă întrebe, a sunat-o pe fiica mea cea mare, Ana, care stă în Italia.
Seara, Ana m-a sunat plângând.
„Mamă… ce bani? Ce medicamente?”
Atunci i-am spus adevărul. Că știam că trimit bani. Că Sergiu se ocupă de mine. Sau așa credeam.
A doua zi, ceilalți copii m-au sunat unul câte unul. Fiecare trimitea lunar bani. Pentru mine. Pentru traiul meu.
Sergiu lua tot.
În aceeași săptămână, Ana a venit acasă. Cu avionul, cu trenul, cum a putut. A intrat în casa mea cu lacrimi în ochi.
A deschis dulapurile. Frigiderul. Sertarele.
Puțin. Foarte puțin.
„Unde sunt banii?” l-a întrebat direct pe fratele ei, când a venit și el, chemat de noi.
Sergiu a început să se bâlbâie. Că a fost greu. Că a avut cheltuieli. Că urma să-mi cumpere ce-mi trebuie.
Dar adevărul a ieșit repede la iveală. Mașină nouă. Telefon scump. Ieșiri. Toate pe banii mei.
Pe banii trimiși pentru mama lor.
A fost prima dată când l-am văzut pe Sergiu cu capul în pământ.
Ana a vorbit cu un notar. Cu un asistent social. Cu un avocat.
Într-o lună, lucrurile s-au schimbat.
Pensia mea a fost mutată pe un card la mine. Banii de la copii vin direct la mine. Cheile de la casă sunt doar la mine și la tanti Maria.
Sergiu nu mai gestionează nimic.
Nu l-am dat afară din viața mea. Dar i-am luat puterea de a-mi face rău.
Acum, iarna e tot grea. Satul e tot mic. Bătrânețea e tot bătrânețe.
Dar nu mai sunt neajutorată.
În fiecare dimineață îmi fac ceaiul. Îmi iau pastilele. Vorbesc cu copiii mei la telefon. Râdem. Ne certăm puțin. Trăim.
Și știu un lucru clar: nu e rușinos să ceri ajutor. Rușinos e să profiți de un părinte care nu mai are putere să se apere.
Iar eu, chiar și la vârsta mea, am învățat asta la timp.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.