O mamă modestă a fost concediată pentru că și-a adus copilul la serviciu

…și nu-mi pot permite să lipsesc, și-a spus în gând, privind fața curată a copilului ei.

A privit ceasul. Mai avea doar o oră până trebuia să ajungă la birou. În stomac i se strânsese un nod de neliniște. Nu voia să-și piardă slujba, dar nici nu putea lăsa băiatul singur acasă.

„Hai, îmbracă-te repede, puiule. Azi vii cu mine”, a spus, încercând să zâmbească. Dănuț s-a luminat la față, crezând că era o aventură.

Pe drum, Speranța îi tot repeta: „Să fii cuminte, să nu vorbești tare, să stai liniștit cu caietul tău.” Iar el dădea din cap ascultător.

Când a ajuns la birou, și-a ținut respirația sperând că nimeni nu va observa. L-a așezat pe băiat într-un colț liniștit, cu câteva creioane colorate și o gustare. Totul părea sub control, până când a apărut Gabriela.

Femeia s-a uitat la copil ca la o pată pe o rochie albă. Țipetele ei au atras imediat priviri și murmure. În clipa aceea, Speranța a vrut doar să dispară. Simțea rușinea arzându-i obrajii, dar și o durere adâncă în suflet — pentru că știa că nu făcuse nimic greșit.

După ce Gabriela a plecat trântind ușa, biroul s-a cufundat într-o tăcere grea. Câteva colege și-au plecat privirile jenate, dar nimeni n-a îndrăznit să spună ceva. Speranța și-a luat geanta și l-a prins de mână pe Dănuț.

„Hai, mergem acasă, dragul meu”, a spus cu voce tremurată.

În lift, lacrimile i-au curs fără să le mai poată opri. Simțea că tot ce clădise cu trudă în trei ani se prăbușea într-o clipă. Dar tocmai atunci, ușa liftului s-a deschis și în fața ei a apărut Sebastian Roman.

„Doamna Speranța… așteptați un moment.”

Ea s-a oprit, încurcată, ștergându-și ochii în grabă. „Domnule Roman, îmi cer scuze… n-am vrut să creez probleme.”

Sebastian a privit-o serios, dar în ochii lui nu era reproș. „Am văzut totul”, a spus simplu. „Și vă spun drept — nu dumneavoastră sunteți cea care ar trebui să plece.”

Speranța a clipit neîncrezătoare. „Cum adică?”

„În compania mea, respectul e mai important decât aparențele. Gabriela nu mai lucrează aici. Dumneavoastră, însă, veți primi o zi liberă plătită. Mergeți acasă, odihniți-vă. Și… mâine veniți cu băiatul. Avem o cameră de relaxare care poate fi adaptată pentru el.”

Pentru o clipă, Speranța n-a putut vorbi. Apoi a zâmbit larg, iar Dănuț, fără să înțeleagă totul, s-a agățat de mâna mamei lui și a spus: „Mami, domnul ăsta e bun.”

Sebastian a zâmbit pentru prima dată. „Așa cred și eu.”

În acea zi, Speranța a învățat că bunătatea nu are nevoie de costume scumpe și că uneori destinul îți dă o palmă doar ca să te ridice mai sus.

Iar când, câteva luni mai târziu, a fost promovată la un post de coordonare, primul lucru pe care l-a făcut a fost să-și amintească momentul acela din holul firmei — când o ușă s-a închis, dar alta, mult mai mare, s-a deschis în fața ei.