Unde te duci? Avem o grămadă de treabă în curte!

Inima îi bătea nebunește. Maxim simțea cum fiecare pas îl lovea în piept ca un ciocan. În minte îi răsuna aceeași frază: „Doamne, să ajung la timp!”.

Pe drumul spre casă, picioarele i se afundau în praful gros al uliței. Soarele dogorea, dar el nu simțea căldura. Îl ardea doar gândul că acasă o așteptau oamenii lui — cei care, la cererea lui, trebuiau „să o sperie puțin”.

Când a zărit gardul, a alergat mai tare. Poarta era deschisă. Câinele lătra nebunește, trăgând lanțul de parcă voia să-i spună ceva. Maxim a intrat în curte și a simțit că i se taie respirația.

Balconul era gol.

Pe jos, lângă masă, zăcea o sticlă spartă și o sandală. Femeia lui, Maria, dispăruse.

– Maria! – a strigat el cu voce răgușită. – Marie, răspunde-mi!

De undeva din spatele casei s-a auzit un geam trântit. Maxim s-a întors brusc și a văzut o umbră mișcându-se pe lângă cotețul găinilor. A alergat acolo, dar când a ajuns, nu mai era nimeni. Doar o poartă care se bălăbănea în vânt.

A căzut în genunchi și și-a acoperit fața cu palmele. Pentru prima dată, frica l-a cuprins cu totul. Nu pentru el, ci pentru ce putea face Maria.

Știa ce înseamnă „Muay Thai”. Știa ce înseamnă „cruzime excesivă”. Și, brusc, toate privirile reci, toate tăcerile lungi ale soției lui, toate nopțile în care o simțise trează lângă el — toate au căpătat sens.

A intrat în casă. În bucătărie, scaunele erau răsturnate, perdeaua smulsă. Pe frigider, scris cu cariocă neagră, un singur cuvânt: „GATA”.

Maxim a simțit un nod în gât. A vrut să sune la poliție, dar telefonul era distrus. A luat cheile și a ieșit din nou pe drum, întrebând vecinii dacă au văzut-o.

Nimeni nu știa nimic.

A mers pe jos până la marginea satului, la vechiul pod de lemn peste pârâu. Acolo, pe balustradă, era prinsă o batistă albă — cea pe care Maria o purta mereu în buzunar.

Maxim s-a apropiat tremurând. Sub pod, apa curgea liniștit, dar pe o piatră, chiar în mijlocul pârâului, era scris cu un cui: „Nu mă mai atingi niciodată”.

S-a așezat jos, cu fața în palme. A stat așa minute întregi. Când și-a ridicat capul, și-a dat seama că lumea nu mai era aceeași.

În ziua aceea, Maxim a înțeles ceva ce niciun bărbat nu ar trebui să înțeleagă prea târziu — că puterea adevărată nu e să domini, ci să respecți.

Maria nu s-a mai întors niciodată în sat. Unii spuneau că a plecat la București, alții că s-a dus într-un centru de antrenament în străinătate.

Dar într-o seară, la aproape un an după aceea, Maxim a văzut la televizor o transmisiune sportivă. În ring, o femeie în haine albastre ridica brațele în aer după un knock-out devastator.

Comentatorul a spus: „Victoria merge la sportiva Maria Melinte, revenită în mare forță după o pauză de opt ani!”

Maxim a rămas cu ochii la ecran. Nu a spus nimic. Doar a zâmbit amar și a șoptit:

— Măcar acum știu că e bine…

A doua zi, și-a vândut casa și a plecat din sat. N-a spus nimănui unde merge, dar cei care l-au cunoscut spun că de atunci, în fiecare dimineață, se ducea la biserică și aprindea o lumânare pentru pace — a ei și a lui.