– E adevărat că o dai afară pe tanti Galia? – Apartamentul mi-a rămas mie prin testament.

Ionuț a rămas cu telefonul la ureche, dar nu a putut răspunde imediat. În jur era liniște deplină. Doar frigiderul bâzâia ușor, ca și cum și el aștepta un răspuns.

A oftat adânc și s-a uitat spre fereastră. Soarele de dimineață bătea pe pereții albi, iar în bucătărie mirosea a cafea. Marina dormea încă, cu părul răvășit, visând, probabil, la casa lor „nouă”.

– Tanti Galia… nu știu, – a spus el în cele din urmă, încet. – Nu cred că e o idee bună…

– Înțeleg, – a zis femeia, vocea tremurând. – Iartă-mă că am îndrăznit.

Și a închis.

Ionuț a rămas pe loc, simțind o greutate ciudată în piept. Cuvintele ei i se învârteau în cap. „Aș găti, aș face curat…” – și-a amintit cum îl aștepta mereu cu o farfurie de sarmale fierbinți, când era copil. Cum îi punea paltonul pe umeri când venea ud leoarcă de la joacă.

A doua zi, a mers la apartament. Cheia s-a învârtit greu în broască, ca și cum și ușa nu voia să se mai deschidă pentru el.

Înăuntru, mirosul era același ca-n copilărie – săpun de rufe, ceai de tei și ceva dulce, abia scos din cuptor.

– Ai venit… – a zis tanti Galia, ridicându-se de pe canapea. Avea ochii roșii, dar zâmbea. – Ți-am păstrat plăcintă cu mere. Ție îți plăcea, nu?

Ionuț s-a uitat în jur. Mobilierul era vechi, dar totul strălucea de curățenie. Pe pervaz, o floare de mușcată se sprijinea de lumină. Pe masă, o față de masă brodată.

S-a așezat fără să zică nimic. Tanti Galia i-a pus o bucată de plăcintă pe farfurie. El a gustat. Gustul era același. Exact ca atunci.

– Tanti Galia… dacă… dacă v-aș lăsa aici… doar o vreme… – a spus el, cu voce scăzută. – Să stați liniștită, cât o fi.

Ea s-a oprit din mișcare. Ochii i s-au umplut de lacrimi.

– Nu trebuie… – a șoptit ea. – E casa ta acum, Ionuț. Eu doar…

– Nu, – a întrerupt-o el. – Dumneata ai fost ca o bunică pentru mine. Bunicul nu m-ar fi vrut altfel.

Câteva clipe au tăcut amândoi. Afară se auzeau copiii jucându-se, la fel ca în ziua când ea se uita pe geam.

Când a plecat, Ionuț s-a simțit mai ușor. Nu câștigase nimic în plus, ba chiar renunțase la bani. Dar pentru prima dată după mult timp, inima îi era împăcată.

Când a ajuns acasă, Marina l-a privit uimită.

– Ai fost acolo?

– Da. Rămâne acolo, – a spus el. – Pe viață.

Ea a rămas tăcută, apoi a zâmbit ușor.

– Poate… așa era firesc, Ionuț.

El a dat din cap.

– Da. Câteodată, nu testamentul spune ce e drept. Ci sufletul.

Și, în clipa aceea, și-a dat seama că, uneori, adevărata avere nu e un apartament, ci liniștea de a te ști om.