De când ne-am căsătorit, soțul meu îmi interzicea mereu să merg la casa părinților lui

Am rămas în prag câteva secunde bune, incapabilă să mă mișc.

În casă nu era nici urmă de renovare.

Pereții erau vechi, cu varul crăpat. Mobila era aceeași pe care o văzusem în pozele de familie: o masă din lemn masiv, câteva scaune vechi, un dulap mare cu geamuri. Totul părea îngrijit, dar simplu. Curat.

Dar nu asta m-a făcut să îngheț.

Pe masă erau zeci de plicuri.

Plicuri deschise, unele legate cu elastic, altele împrăștiate. Pe fiecare scria același nume.

Al meu.

Am intrat încet în cameră. Pașii îmi sunau prea tare pe podeaua veche.

Am luat primul plic.

Scrisul era tremurat, dar clar.

„Dragă Ana, îți scriu iarăși. Alexandru spune că ești foarte ocupată și că nu ai timp să vorbești la telefon. Eu te înțeleg. Dar mi-ar plăcea tare mult să te cunosc…”

M-am oprit din citit.

Mâinile îmi tremurau.

Am deschis alt plic.

„Ana dragă, ți-am trimis prin Alexandru niște dulceață de vișine. Sper să-ți placă. El spune că îți place mult.”

Un altul.

„Mi-ar plăcea să veniți odată amândoi la mine. Casa e mică, dar e caldă și e liniște aici la sat.”

Mi-am dus mâna la gură.

Pe masă erau zeci de scrisori. Poate chiar peste o sută.

Toate pentru mine.

Niciuna nu fusese trimisă.

Am început să le răsfoiesc una după alta. Unele erau de acum opt ani. Altele mai recente.

În ele, Maria îmi povestea despre grădină, despre vecini, despre pisica ei, despre cum aștepta să vin într-o zi.

În fiecare scrisoare mă saluta ca pe o fiică.

Dar eu nu primisem niciuna.

Am simțit cum în piept mi se strânge ceva.

Am continuat să mă uit prin casă. Într-un colț era un album foto.

L-am deschis.

Prima fotografie m-a făcut să mă opresc.

Era Alexandru.

Dar era mult mai tânăr.

Și lângă el… o femeie.

Am întors pagina.

Altă femeie.

Altă fotografie.

Am înțeles brusc.

Maria scrisese în multe scrisori: „Sper să fii tu cea care rămâne lângă el. Îmi doresc să aibă și el o familie adevărată.”

M-am așezat pe scaun.

Alexandru nu fusese niciodată sigur că relațiile lui vor dura.

Și, probabil, nu voise ca mama lui să se atașeze de încă o femeie care putea dispărea din viața lui.

Așa că mă ținuse departe.

Ani întregi.

Dar adevărul era și mai greu.

Pe masa din colț era o cutie mică.

În ea era un caiet.

Ultimele pagini aveau scrisul tot mai nesigur.

„Astăzi Alexandru a spus că Ana e o femeie bună. Cred că de data asta e serios. Sper să o cunosc.”

„Nu mai am multă putere să scriu. Dacă Ana va citi vreodată asta, vreau să știe că am considerat-o mereu nora mea.”

Ultima pagină era scurtă.

„Poate într-o zi va veni.”

Am închis caietul.

Lacrimile îmi curgeau fără să-mi dau seama.

Am stat acolo mult timp.

Apoi am început să strâng scrisorile.

Le-am pus pe toate într-o cutie.

Când Alexandru s-a întors din delegație, eu eram deja acasă.

Stătea în pragul ușii, obosit.

M-am apropiat și i-am pus cutia în brațe.

A deschis-o.

Și a înțeles imediat.

Nu a spus nimic.

S-a așezat pe scaun și a început să plângă.

Nu plânsul acela scurt. Ci plânsul acela greu, care vine din adâncul sufletului.

După câteva minute a spus doar atât:

— Mi-a fost frică.

Am stat lângă el.

— De ce?

A oftat.

— Pentru că mama se atașa prea repede de oameni… și eu nu voiam să o rănesc dacă lucrurile nu mergeau.

L-am privit în liniște.

— Dar m-ai rănit pe mine.

A dat din cap.

— Știu.

În weekendul următor am mers împreună la Valea Mare.

Am curățat curtea.

Am aprins o lumânare la mormântul Mariei.

Și am lăsat lângă cruce un borcan de dulceață de vișine.

Exact cum îmi scrisese ea odată.

Pentru prima dată, am simțit că o cunosc cu adevărat.