„Eu nu-s asistentă. Eu sunt doar… soția lui.”

„Nu sunt infirmieră,” spuse Irina, cu voce tăioasă, în timp ce-l însoțea pe soțul ei la centrul de îngrijire. „Aici vor ști mai bine ce-i trebuie.”

Aerul din sala de primire era greu, amestec de spirt și hârtii vechi. Irina ținea strâns un dosar cu analize, tratamente și aprobări. Dincolo de sticlă, o funcționară răsfoia calm fiecare pagină, fără să se grăbească.

Pe banca din apropiere stătea Tudor. Cândva, privirea lui era sigură și plină de lumină. Acum, doar niște ochi tulburi, pierduți într-un gol pe care nu-l mai puteai atinge. După accidentul cerebral, nu mai vorbea aproape deloc. Gândurile îi veneau greu, se agățau de el ca umbrele într-o ceață groasă. Stătea cocoșat, într-o geacă uzată, cu umerii adunați, de parcă îi era rușine că mai trăiește.

Irina își ținea capul sus. Nu voia să-l privească. În minte, repeta aceeași frază ca o mantră: „Nu trebuie să mă pierd și eu.”

Ultimele șase luni fuseseră o singură zi care se relua la nesfârșit: nopți cu întreruperi, linguri întinse, plânsete surde, miros de medicamente și pături ude. Bărbatul de odinioară — cel care o făcea să râdă, care o ținea în brațe în nopțile grele — nu mai era acolo. În locul lui, o umbră tăcută, care trăgea din ea tot ce mai avea.

— „Semnați aici, vă rog,” o trezi vocea funcționarei.

A luat pixul. Degetele-i tremurau. Semnătura i-a ieșit strâmbă, de parcă n-ar fi fost a ei.

— „Va fi bine,” zise femeia, cu o voce blândă și fals sigură. — „Asistenta vine imediat.”

În tăcere, o tânără în uniformă albă împinse un cărucior cu roți care scârțâiau. Se apropie de Tudor, îi zâmbi, îl luă de braț cu delicatețe:

— „Haideți, domnule Tudor. Avem o cameră frumoasă pentru dumneavoastră. Lumină naturală, geam larg spre curte…”

Tudor o privi neclar. Se ridică încet, cu efort. Irina îl urmări cum se ridică, cum căuta sprijin în aer, cum tremura din tot trupul. Și când să se întoarcă, el se uită spre ea.

— „Tu… vii?” întrebă, rar.

Două cuvinte. Primele spuse clar în multe luni.

Irina se uită în jos. Pantofii ei comozi, așezați perfect pe linia pardoselii reci. Și în ea… o ruptură. Un frig ascuțit, care o lua prin surprindere.

— „Vin… imediat,” spuse, abia auzit.

Dar n-a venit. A ieșit în soarele palid al dimineții și a început să meargă fără direcție. Avea cheile în buzunar, dar nu știa unde merge.

Mergea încet. Ca o frunză pe apă. Fiecare pas, o întrebare. Apoi, s-a oprit.

Vântul adia ușor. Pe o terasă, o femeie în vârstă își ținea soțul de braț. Mergea încet, dar ea îl sprijinea, zâmbea, îi șoptea ceva.

Irina s-a întors. A pus mâna pe clanța porții azilului. Nu vedea clar — ochii îi erau plini de lacrimi.

„Poate că nu sunt asistentă. Dar poate că încă sunt soție.”

— „Încă nu,” își spuse. Și intră înapoi.