Mi-am dat afară din casă soția însărcinată pentru o altă femeie, convins că aleg o viață mai bună

Am simțit cum mi se strânge stomacul.

—Ce s-a întâmplat? —am întrebat, încercând să par calm.

Doctorul m-a privit câteva secunde, apoi a oftat.

—Copilul este stabil… dar sunt niște lucruri pe care trebuie să le înțelegeți.

Nu mai aveam răbdare.

—Spuneți odată!

M-a tras într-un birou mic, a închis ușa și și-a scos ochelarii.

—Am făcut analizele de rutină… și sunt neconcordanțe.

—Adică?

—Grupa de sânge, anumite caracteristici genetice… domnule Popescu, există o probabilitate foarte mare ca acest copil să nu fie al dumneavoastră.

Pentru o clipă, nu am înțeles.

Apoi cuvintele au început să se așeze.

Nu e al tău.

Am râs scurt, nervos.

—Nu se poate. E o greșeală.

—Nu cred că este —a spus calm. —Vă recomand un test de paternitate, dar…

Nu l-am mai ascultat.

Am ieșit din birou ca orbit și am intrat direct în salon.

Andreea stătea în pat, zâmbitoare, obosită, cu copilul lângă ea.

—Ai văzut? —mi-a spus—. E perfect.

Am privit copilul.

Apoi pe ea.

—De cât timp? —am întrebat încet.

Zâmbetul i-a înghețat.

—Ce vrei să spui?

—De cât timp mă minți?

Tăcere.

Apoi ochii i s-au umplut de lacrimi.

—Nu voiam să te pierd…

Totul s-a rupt în mine.

—Nu e al meu, nu-i așa?

Nu a răspuns.

Nu mai era nevoie.

Am făcut un pas înapoi.

În mintea mea a apărut imaginea Ioanei. Plângând în bucătărie. Cu mâna pe burtă. Întrebându-mă cum am putut.

Și eu plecasem.

Pentru ce?

Pentru o minciună.

Pentru orgoliu.

Pentru iluzia că merit mai mult.

Am ieșit din clinică fără să mai spun nimic.

Nu știu cât am condus.

Dar știu unde am ajuns.

În fața blocului surorii Ioanei.

Am stat câteva minute în mașină, incapabil să cobor.

Apoi am bătut la ușă.

Mi-a deschis ea.

Mai slabă.

Mai obosită.

Dar cu același privit care mă cunoștea mai bine decât oricine.

—Ce cauți aici? —a întrebat.

Nu aveam discurs pregătit.

Nu mai aveam nimic.

—Am greșit.

Atât.

Ochii i s-au umplut de lacrimi.

—Prea târziu, Andrei…

Din interior s-a auzit un plânset de copil.

Am încremenit.

—Ai…?

Ea a dat din cap.

—Da. Acum două săptămâni.

Genunchii mi s-au înmuiat.

—Pot… să-l văd?

A ezitat.

Apoi s-a dat la o parte.

Am intrat.

Într-un pătuț mic, lângă fereastră, dormea un băiețel.

Al meu.

Am simțit cum ceva se rupe și se leagă în același timp în mine.

Nu mai eram omul de acum un an.

Nu mai aveam casa perfectă.

Nici viața perfectă.

Dar aveam, pentru prima dată, adevărul.

Și o șansă.

Nu să repar tot.

Dar să încep, în sfârșit, să fiu omul care ar fi trebuit să fiu de la început.