„Sora mea a venit tremurând, bătută și implorându-mă

N-am apucat să spun nimic.

Rodica s-a apropiat încet, cu pași măsurați, ca și cum ar fi vrut să prelungească momentul. Îi vedeam ochii cum mă scanează din cap până-n picioare, dar nu cu grijă… cu dispreț.

„Iar ai întârziat”, a spus sec.

Am dat din umeri, încercând să par obosită, exact cum era Violeta de obicei.

„Am avut treabă.”

Nici nu am terminat bine fraza că palma a venit brusc. Nu foarte tare, dar suficient cât să înțeleg că tot ce spusese sora mea era adevărat. M-am ținut pe picioare și n-am scos niciun sunet.

În interior, însă, îmi fierbea sângele.

„Nu răspunzi obraznic”, a continuat ea. „Ai uitat regulile?”

Am lăsat capul în jos. Nu de frică… ci pentru că știam că trebuie să joc rolul până la capăt.

„Nu.”

Rodica a zâmbit satisfăcută.

„Așa te vreau.”

M-a pus să strâng masa, deși nu mâncasem nimic. Apoi a început să-mi spună, pe un ton calm, aproape dulce, cât de inutilă sunt, cât de norocoasă ar trebui să fiu că „m-a primit în casa ei”. Fiecare cuvânt era ca o lovitură.

Dar reportofonul mergea.

Și eu rezistam.

La un moment dat, a încercat să mă apuce de păr. Reflexul a fost mai rapid decât gândul. I-am prins mâna în aer.

S-a blocat.

Pentru prima dată, nu mai eram victima ei.

„Dă-mi drumul”, a șoptit, dar nu mai era aceeași siguranță în vocea ei.

Am ridicat privirea și am zâmbit ușor.

„Nu mai merge, Rodica.”

A clipit des, confuză.

„Ce tot spui?”

Am scos telefonul și am apăsat pe ecran. În câteva secunde, din buzunarul hanoracului s-a auzit propria ei voce: jigniri, amenințări, ordine.

Fața i s-a schimbat instant.

„Ce e asta?!”

„Adevărul”, i-am răspuns calm.

În același moment, soneria de la ușă a sunat.

Puternic. Insistent.

Rodica a încremenit.

Am mers spre ușă fără grabă și am deschis.

În prag era tata. Iar lângă el, o mașină de poliție.

Și prietena mea, avocata, stătea puțin mai în spate, cu brațele încrucișate.

„Bună seara”, a spus unul dintre polițiști.

Rodica a început imediat să plângă.

„Nu e ce pare! Ea minte! Mereu—”

„Ajunge”, a spus tata, cu o voce pe care nu o mai auzisem niciodată.

Am văzut cum se uită la mine… dar nu la mine. La „Violeta”.

Pentru prima dată, chiar o vedea.

În liniștea care a urmat, am scos reportofonul și i l-am întins.

„Ascultă.”

Minutele care au urmat au fost cele mai lungi din viața mea.

Rodica a încercat să se apere, să se justifice, să întoarcă totul. Dar dovezile erau acolo. Clare. Fără loc de interpretări.

Polițiștii au luat-o.

Tata nu a spus nimic o vreme. Apoi s-a apropiat și m-a îmbrățișat.

Strâns.

„Iartă-mă”, a șoptit.

Nu știam dacă pentru mine… sau pentru Violeta.

A doua zi dimineață, când m-am întors acasă, sora mea m-a privit cu ochii mari, plini de teamă.

„S-a terminat?” a întrebat încet.

Am zâmbit.

„S-a terminat.”

Și, pentru prima dată după mult timp, am văzut cum i se luminează fața.

Nu mai era frică în ochii ei.

Doar liniște.