După un schimb dublu la spital, am ajuns acasă și fiica mea de 7 ani dispăruse.

Tăcerea s-a așternut greu, ca înainte de furtună.

Emilia nu și-a mutat privirea. Nu clipea. Nu tremura.

Zece minute.

A scos telefonul și a pus cronometrul.

„Nouă minute și cincizeci de secunde,” a spus simplu.

Violeta a înghițit în sec. „Hai, măi, Emi, nu dramatiza—”

„Nouă minute și patruzeci,” a întrerupt-o Emilia, fără să ridice tonul.

Paraschiva s-a așezat brusc pe canapea. Pentru prima dată părea mică. Nu mai era femeia autoritară de mai devreme.

„Am vrut doar să-i fie mai bine…” a murmurat ea.

„Opt minute,” a spus Emilia.

Gheorghe s-a uitat la nevastă-sa, apoi la fiica lui. Îi tremurau mâinile. „Unde e?” a întrebat, de data asta nu ca un șef de familie, ci ca un om speriat.

Violeta a dat din cap nervos. „Nu trebuia să ajungem aici…”

„Șapte minute,” a spus Emilia.

Apoi, pentru prima dată, și-a ridicat ușor vocea:

„Unde. Este. Ana.”

Violeta a izbucnit.

„La nașa mea, la Caracal! Am dus-o acolo! Am crezut că e mai bine, că tu nu mai faci față, că e mereu singură—”

Emilia a închis ochii o secundă.

Apoi i-a deschis.

„Sun-o.”

„Acum?” a întrebat Violeta, deja cu telefonul în mână.

„Acum.”

Apelul a intrat pe difuzor.

A răspuns o voce de femeie: „Alo?”

„Tanti Rodica… e Ana acolo?” a spus Violeta, cu vocea tremurată.

O pauză.

„Da, doarme. De ce întrebi?”

Emilia a pășit mai aproape.

„Sunt mama ei. Plec acum spre voi. O iau acasă.”

Femeia a tăcut o clipă.

„…Bine,” a spus încet. „Vă aștept.”

Apelul s-a închis.

În casă nu se mai auzea nimic.

Emilia și-a luat cheile.

„Dacă vreunul dintre voi mai face vreodată așa ceva,” a spus ea calm, „nu mai vorbim în familie. Vorbim prin avocat.”

Nimeni n-a răspuns.

A ieșit în noapte fără să se uite înapoi.

Drumul până la Caracal i s-a părut nesfârșit. Fiecare minut cântărea. Fiecare gând o apăsa.

„Dacă s-a speriat… dacă a plâns… dacă a crezut că am abandonat-o…”

Strângea volanul atât de tare încât îi amorțiseră degetele.

Când a ajuns, lumina era aprinsă.

A bătut.

Ușa s-a deschis încet.

Rodica a dat la o parte.

Iar acolo, pe canapea, învelită cu o pătură, era Ana.

Cu părul răvășit. Cu obrajii umezi.

Dar vie. Întreagă.

„Mami…” a șoptit ea.

Emilia s-a prăbușit în genunchi lângă ea și a strâns-o în brațe.

„Sunt aici. N-am plecat nicăieri. N-o să plec niciodată.”

Ana a început să plângă.

„Am crezut că m-ai lăsat…”

„Niciodată,” a spus Emilia, cu lacrimi în ochi. „Niciodată, auzi?”

A stat acolo câteva minute, ținând-o strâns.

Apoi s-a ridicat.

„Mergem acasă.”

În mașină, Ana a adormit imediat, cu capul sprijinit de geam.

Emilia conducea încet.

Cu grijă.

Cu liniște.

Nu era perfectă.

Nu era mereu acasă.

Dar era mamă.

Și nimeni, niciodată, nu avea să mai decidă în locul ei.