Șeful mafiei nu mai putea să mănânce

Când Aurel a terminat, a lăsat lingurița pe masă.

— Mâine. Mic dejun la ora 7.

— Da, domnule.

— Și să folosești lingurița mică.

Maria a ieșit pe hol fără să-și schimbe expresia. Abia când s-a îndepărtat de sufragerie s-a sprijinit de perete și a tras aer adânc în piept.

Doamna Elena o privea din bucătărie cu ochii umezi.

Pentru că știa ceva ce Maria încă nu înțelesese: în șase luni, domnul Aurel Munteanu nu rugase pe nimeni să-i gătească și a doua zi.

A doua zi, la 6:40 dimineața, Maria era deja în bucătărie.

Casa era liniștită, dar liniștea aceea nu avea nimic pașnic. Părea genul de liniște în care oamenii șoptesc de frică.

Matei stătea rezemat de ușă cu brațele încrucișate și o urmărea atent.

— Știi că nimeni nu rezistă mult aici, nu? a spus el.

Maria ungea niște felii de pâine cu unt.

— Eu n-am venit să rezist. Am venit să muncesc.

— Nu înțelegi. Oamenii fie pleacă singuri… fie dispar.

Maria nu i-a răspuns.

A pus laptele la încălzit încet și a spart două ouă într-o tigaie mică.

— Și dumneata de ce mai stai? întrebă ea fără să-l privească.

Matei a tăcut câteva secunde.

— Pentru că într-o zi domnul Aurel mi-a salvat viața.

Maria s-a oprit puțin.

— Și acum?

— Acum nu mai știu dacă trăim… sau doar îi păzim sfârșitul.

La ora fixă, Aurel a intrat în sufragerie.

Era palid.

Avea cearcăne adânci și mergea încet, dar pentru prima dată după multe luni se simțea miros de mâncare adevărată în casă.

Maria îi pregătise ouă moi, pâine prăjită și ceai de mentă.

Tot cu lingurița mică.

Aurel s-a așezat fără să spună nimic.

A gustat.

Apoi încă o dată.

Doamna Elena privea din hol de parcă asista la o minune.

— Cum faci? întrebă Aurel brusc.

Maria ridică ochii.

— Cum fac ce?

— Cum faci să nu mă doară?

Fata a rămas câteva secunde tăcută.

— Uneori oamenii nu se îmbolnăvesc doar din cauza stomacului.

Matei aproape că și-a pierdut culoarea din obraji.

Nimeni nu vorbea așa cu Aurel Munteanu.

Dar omul nu s-a enervat.

Din contră.

A continuat să mănânce încet.

— Toți doctorii îmi spun că e stres.

— Și dumneavoastră ce credeți?

Aurel a râs scurt.

Un râs obosit.

— Cred că am făcut prea multe lucruri rele ca să mai dorm liniștit.

Maria a lăsat privirea în jos.

— Mama spunea că oamenii nu se distrug dintr-odată. Se strică puțin câte puțin… până când nici banii, nici puterea nu-i mai pot salva.

În sufragerie s-a făcut liniște totală.

Dar Aurel nu părea supărat.

Părea… gol.

În zilele care au urmat, ceva s-a schimbat în vilă.

Aurel a început să mănânce.

Puțin.

Apoi tot mai mult.

Cereale dimineața.

Supă la prânz.

Tocăniță simplă seara.

Fără farfurii scumpe.

Fără sosuri sofisticate.

Doar mâncare care amintea de acasă.

Și pentru prima dată după foarte mult timp, oamenii din casă l-au auzit spunând „mulțumesc”.

Într-o seară ploioasă, Maria strângea masa când a observat ceva ciudat.

Aurel stătea singur în birou și privea o fotografie veche.

Avea în mână un pahar, dar nu băuse din el.

Maria s-a apropiat încet.

În fotografie era o femeie simplă, cu părul prins într-o basma, ținând în brațe un băiețel slab.

Aurel.

— Mama mea, a spus el fără să ridice privirea. A murit când aveam 14 ani.

Maria nu a zis nimic.

— Făcea cea mai bună ciorbă din lume. Cu leuștean și găluște mici.

Vocea îi tremura.

— După ce a murit… am început să urăsc foamea. Și săracii. Și tot ce-mi amintea de copilăria mea.

Maria s-a așezat încet pe scaunul din fața lui.

— Nu urâți sărăcia. Urâți durerea pe care ați simțit-o atunci.

Aurel a ridicat ochii spre ea.

Pentru prima dată, nu mai părea mafiotul de care tremura orașul.

Părea doar un om foarte obosit.

— Crezi că oamenii ca mine se mai pot schimba?

Maria a zâmbit trist.

— Nu știu. Dar cred că orice om care încă poate plânge… nu e pierdut complet.

În clipa aceea s-a auzit o bubuitură puternică la poarta vilei.

Matei a intrat în fugă.

— Domnule Aurel… avem probleme.

— Ce s-a întâmplat?

— Au venit oamenii lui Cezar Dobre.

Aurel s-a ridicat imediat.

Toată blândețea dispăruse din privirea lui.

— Câți?

— Cel puțin zece mașini.

Maria simți cum îi îngheață sângele.

Matei scoase pistolul.

Bodyguarzii alergau deja pe holuri.

Dar înainte să iasă din birou, Aurel s-a întors spre Maria.

Și pentru prima dată în viața lui, vocea îi suna speriată.

— Rămâi aici. Dacă se întâmplă ceva… intră în cămara din bucătărie și încuie ușa.

— Cine sunt oamenii ăștia? întrebă Maria.

Aurel a răspuns fără să o privească:

— Fantomele trecutului meu.

Apoi a ieșit pe hol.

Iar câteva secunde mai târziu, în curtea vilei s-au auzit primele împușcături.