M-AM CĂSĂTORIT CU UN VĂDUV CARE AVEA DOUĂ FETIȚE MICI

Mi-am dus instinctiv mâna la nas și am făcut un pas înapoi.

Nu era miros de mort sau ceva îngrozitor, cum îți trece prima dată prin cap când auzi asemenea povești. Era mai degrabă miros de umezeală, de aer închis și de haine vechi ținute prea mult timp într-un loc fără geamuri.

Maria mă ținea încă de mână.

— Hai, că mama nu se supără, mi-a spus ea încet.

Am aprins lanterna telefonului și am coborât treptele una câte una.

Scările scârțâiau sub mine.

Lumina tremura pe pereții reci de beton.

În capul meu se învârteau o mie de gânduri. Simțeam că ceva nu e în regulă. Îmi venea să le iau pe fete și să ies din casă.

Dar am continuat.

La capătul scărilor am văzut o cameră amenajată ciudat.

Nu era doar un depozit.

Era aproape ca o cameră de locuit.

Într-un colț era un fotoliu vechi. Pe o măsuță se aflau o cană, câteva reviste și o pereche de ochelari.

Pe pereți erau poze cu Andrei și fetele.

Iar într-o parte era un dulap mare.

Am simțit cum mi se face pielea de găină.

— Maria… cine vine aici?

Fetița m-a privit liniștită.

— Tata.

Am rămas fără aer pentru câteva secunde.

— Cum adică?

— Tata vine să vorbească cu mama.

În clipa aia am auzit un zgomot de motor afară.

Andrei.

Mi s-a strâns stomacul.

Nu trebuia să se întoarcă atât de repede.

Pașii lui s-au auzit prin casă.

Apoi liniște.

După câteva secunde, vocea lui a răsunat de sus:

— Maria? Sofia? Unde sunteți?

Fetița mi-a zâmbit.

— Acum o să vezi.

Am vrut să urc imediat, dar atunci am observat ceva lângă fotoliu.

Un reportofon mic.

L-am ridicat cu mâinile tremurând și am apăsat pe buton.

Vocea unei femei a umplut încăperea.

— Dacă auzi asta… înseamnă că Andrei încă nu poate să-mi dea drumul.

Am simțit că mi se taie picioarele.

Vocea continua:

— Eu sunt Irina. Soția lui Andrei. Și nu, n-am murit în accident.

Am scăpat reportofonul pe jos.

Maria s-a speriat.

În aceeași clipă, ușa pivniței s-a trântit sus.

Andrei cobora.

Lent.

Pas cu pas.

Am luat repede fetița în brațe și am făcut câțiva pași înapoi.

Andrei a apărut în lumina slabă cu fața complet schimbată. Nu mai era omul calm și blând pe care îl știam.

Părea obosit. Terminat.

Și foarte speriat.

— Nu trebuia să intri aici, a spus el încet.

— Unde e Irina?!

El a închis ochii câteva secunde.

— La spital.

Nu mai înțelegeam nimic.

Andrei s-a așezat pe treaptă și și-a trecut mâinile prin păr.

Apoi a început să plângă.

Mi-a povestit tot.

În urmă cu trei ani, el și Irina avuseseră un accident grav. Ea supraviețuise, dar intrase într-o depresie severă după luni întregi de recuperare.

La un moment dat plecase de acasă și îi abandonase pe el și pe fete.

Andrei le spusese copiilor că mama lor „trăiește departe”, dar fetele erau prea mici și nu înțelegeau.

Apoi, într-o zi, Maria începuse să spună că mama locuiește în pivniță, pentru că îl vedea pe Andrei coborând acolo și vorbind singur.

De fapt, omul venea în fiecare seară în încăperea aceea ca să asculte înregistrările vechi ale Irinei și să privească pozele lor.

Nu putea să treacă peste.

Camera devenise refugiul lui.

Durerea lui.

Secretul lui.

M-am uitat la el mult timp fără să spun nimic.

Apoi am înțeles ceva.

Omul din fața mea nu era un monstru.

Era un om distrus, care încercase prea mult timp să pară puternic pentru copiii lui.

În seara aceea, după ce fetele au adormit, l-am convins să meargă cu mine la spitalul unde era internată Irina.

Pentru prima dată după doi ani, Andrei a intrat în salonul ei.

Femeia era slabă și obosită, dar vie.

Când l-a văzut, a început să plângă.

Iar el s-a prăbușit în genunchi lângă patul ei.

Au vorbit ore întregi.

Despre fete.

Despre vină.

Despre tot ce pierduseră.

Nu s-au împăcat ca soț și soție.

Dar au făcut pace.

Iar câteva luni mai târziu, Irina și-a revăzut copiii.

Încă îmi amintesc cum Sofia a fugit spre ea în curtea casei și a strigat:

— Mami s-a întors!

Atunci am văzut ceva ce nu credeam că mai există în familia aceea.

Liniște.

Adevărată liniște.