Tania s-a întors acasă din tura de noapte și a încremenit în pragul dormitorului.

Tania nu mai avea somn. De fiecare dată când ieșea pe ușă, simțea că lasă în urmă o tensiune pe care nu o putea descrie în cuvinte. Într-o dimineață, și-a făcut curaj și s-a prefăcut că pleacă la muncă, dar s-a întors după zece minute.

A deschis ușa încet și a rămas nemișcată. Maria era în bucătărie, cu părul prins într-un coc dezordonat, îmbrăcată în cămașa lui Vasile. Râdea. Iar râsul acela… nu semăna deloc cu cel al unei „verișoare”.

Tania a simțit cum i se strânge stomacul. Nu a făcut nicio scenă. A intrat, s-a uitat drept în ochii lor și a spus doar atât:
„N-aș fi crezut că pot să fiu oaspete în propria mea casă.”

Vasile a încercat să spună ceva, dar vocea i s-a pierdut. Maria a început să plângă. Tania nu i-a ascultat. A luat fetița, a pus câteva haine într-o geantă și a plecat.

A dormit câteva nopți la sora ei, în satul vecin. În tot timpul acela, nu a primit niciun telefon. Nici de la el, nici de la „verișoară”. Când s-a întors, casa era pustie. Pe masă, o hârtie mototolită.

„Iartă-mă, Tania. Am greșit. Am plecat cu Maria. N-am avut curaj să-ți spun în față. Vasile.”

Tania a citit biletul de două ori, apoi l-a rupt în bucăți mici și l-a aruncat în foc. N-a plâns. Doar s-a așezat pe podea și a privit flăcările cum înghit rând pe rând cuvintele care o dureau.

După câteva luni, și-a refăcut viața pas cu pas. S-a angajat la un cabinet medical din oraș, a închiriat o garsonieră și a început să zâmbească din nou. Fetița ei a crescut liniștită, iar serile le petreceau împreună, uitându-se la desene și mâncând floricele.

Într-o zi, pe când se întorcea de la serviciu, a primit un telefon neașteptat. Era Vasile. Vocea lui tremura:
„Tania… Maria m-a părăsit. Mi-a luat și banii. Nu mai am nimic.”

Ea a tăcut o clipă, apoi a răspuns calm:
„Și eu am pierdut tot, Vasile. Dar am câștigat ceva mai prețios: liniștea mea.”

A închis telefonul și a simțit, pentru prima dată după mult timp, că respira ușor. A privit cerul și a zâmbit.

În sufletul ei nu mai era durere, ci recunoștință. Învățase că uneori, viața îți ia totul doar ca să-ți arate cât de puternic poți fi.
Și în seara aceea, când fetița i-a spus „Mami, te iubesc”, Tania a știut că acasă nu e o casă — e un loc în care nu mai trăiești cu teamă.