Cu o lună înainte să împlinesc cincisprezece ani

În sat lucra și Matei, un băiat de cincisprezece ani care avea grijă de caii unui vecin.

Era slab, tăcut și avea genul ăla de privire liniștită care nu judecă.

Într-o zi m-a găsit ghemuită lângă coteț.

Aveam mâinile murdare de pământ și nu mă mai puteam ridica.

— Diana… ce ai?

— Nimic. Îmi trece.

— Nu-ți trece.

M-a ajutat să mă ridic și a fugit după bicicleta lui veche.

— Te duc la doctor.

— Bunica se supără.

— Să se supere pe mine.

Doctorul din sat era un bătrân care mirosea a cafea și alifie.

M-a consultat în liniște.
Mi-a pus întrebări.
M-a trimis la analize.
Apoi la un ecograf în oraș.

Când au venit rezultatele, a închis ușa cabinetului.

Atunci am știut că ceva e grav.

— Diana… nu ești însărcinată.

Am simțit că-mi dau lacrimile.

— Deci s-au înșelat?

Doctorul a tras aer în piept.

— Prima analiză poate da greș uneori. Dar aici e altceva. Există o formațiune. Trebuie să mergi urgent la spital.

Nu înțelegeam cuvântul „formațiune”.

Apoi a spus altul.

Tumoră.

Nu am țipat.
Nu am plâns.

M-am gândit doar la mama.

„Acum o să mă creadă”, mi-am spus.

Am sunat-o.

O dată.
De două ori.
De cinci ori.

Nu a răspuns.

I-am trimis mesaj:

„Mamă, nu eram însărcinată. Sunt bolnavă. Am nevoie de tine.”

Mesajul s-a văzut.

Dar n-a răspuns niciodată.

Tata mi-a citit și el mesajul.

A doua zi mă blocase.

La spital n-a venit mama cu mine.

A venit mama lui Matei.

O chema Nicoleta.

Vindea mâncare lângă piață:
ciorbă, pilaf, ardei umpluți, ce putea.

Prima dată când m-a văzut, eu stăteam pe un scaun de spital ținând dosarul la piept.

— Tu ești Diana?

Am dat din cap.

Mi-a pus în brațe o caserolă caldă.

— Mănâncă puțin. Frica lovește mai tare când ți-e foame.

În ziua aia a intrat cu mine la consultație.

Când medicul a început să vorbească despre biopsie, tratament și analize, eu auzeam doar zgomote.

Nicoleta m-a strâns de mână.

— Sunt aici, mamă.

Nu mă cunoștea.
Nu-mi datora nimic.

Și totuși era singura care nu plecase.

Bunica m-a lăsat să stau în continuare la ea, dar nu putea veni mereu la spital.

Spunea că animalele nu se cresc singure.

N-o judec.

Fiecare iubește cum poate.

Dar Nicoleta știa să iubească altfel.

Mă ducea cu autobuzul la tratamente.
Îmi cumpăra covrigi când nu puteam mânca altceva.
Mă pieptăna când a început să-mi cadă părul.
Mă făcea să râd cu glumele ei proaste.

Și când vomitam după chimioterapie, stătea lângă mine și mă ținea de spate.

— Să nu te lași, fetițo. Încă trebuie să mă înveți să fac sarmale fără să le rup.

Matei îmi aducea temele de la școală.

— Ca să nu uiți că te întorci.

Uneori îl credeam.

Alteori nu puteam.

Într-o seară, după o zi foarte grea de tratament, Nicoleta stătea lângă mine în salon în timp ce afară ploua.

Ploaia lovea tabla de pe acoperiș și mirosea a pământ ud.

— Eu n-am avut niciodată fată — a spus deodată.

Am privit-o.

Mi-a tras pătura mai bine peste picioare.

— Mereu mi-am dorit una. Dar Dumnezeu mi-a dat un băiat… și apoi te-a trimis pe tine.

Mi s-a rupt ceva în piept.

— Pot să vă spun ceva?

— Spune-mi.

— Pot să vă spun mamă?

Și-a dus mâna la gură și a început să plângă.

Apoi m-a îmbrățișat cu grijă, de parcă eram din sticlă.

— Sigur că poți, puiule.

În ziua aia am plâns mai tare decât atunci când am fost dată afară.

Pentru că am înțeles că poți pierde o casă și totuși să găsești o familie.