Era o dimineață rece de toamnă în București când Andrei Bălan

Andrei a rămas nemișcat câteva clipe, cu privirea pierdută printre mesele pline de oameni. Lumea continua să vorbească, să râdă, dar pentru el totul se oprise. O căldură ciudată i-a urcat pe gât, amestecată cu rușine, dor și frică.

S-a apropiat încet de masă, fără să știe exact ce vrea să spună. Clara l-a simțit, dar nu s-a întors. Copiii povesteau entuziasmați despre desenele lor, iar el, pentru prima dată în viață, nu mai știa cum să respire.

— Clara… — a rostit el, aproape într-o șoaptă.

Ea s-a întors, cu ochii reci, fermi, dar în adâncul lor licărea o durere veche.

— Nu e nevoie de explicații, Andrei. Trecutul e trecut.

El a încercat un zâmbet slab.
— Nu, nu e… Nu când mă uit la ei.

Cuvintele lui au plutit în aer ca o greutate pe care nici timpul n-o mai putea ridica. Clara a clipit des, încercând să-și stăpânească lacrimile.

— I-ai părăsit înainte să știi de ei. Și poate e mai bine că n-ai știut, a spus ea, abia auzit.

Andrei a dat din cap, simțind că lumea lui, construită pe bani și control, se clatină din temelii.
— Pot… să-i salut?

Clara a oftat adânc, apoi a făcut un semn ușor cu mâna. Copiii s-au întors spre el. Mihai, băiatul cel mai mare, l-a privit curajos, cu ochii aceia gri în care Andrei se regăsea complet.

— Tu ești domnul care a adus calculatoarele? a întrebat micuțul.

Andrei a zâmbit sincer pentru prima dată după ani de zile.
— Da, eu. Dar cred că voi știți mai multe despre ele decât mine.

Au râs toți trei, iar râsul lor a fost ca o lovitură directă în suflet. Clara privea scena cu un amestec de durere și pace. Nu mai era furie acolo, doar oboseala unei femei care a dus totul singură.

Pe drumul spre casă, Andrei a rămas tăcut în mașină. Șoferul n-a îndrăznit să spună nimic. Privirea lui era fixată pe fereastră, dar în minte îi reveneau chipurile copiilor. Cum ar fi fost dacă nu ar fi plecat atunci? Dacă ar fi avut curajul să aleagă iubirea, nu banii?

Noaptea aceea n-a dormit. Dimineața, la birou, nu a intrat în nicio ședință. În loc să vorbească despre proiecte și profituri, a scris o scrisoare de mână — pentru Clara.

„N-am fost bărbatul care trebuia să fiu. Am fugit de tot ce conta cu adevărat. Dar dacă îmi vei da voie, aș vrea să fiu măcar o parte din viața lor, fără să-ți cer nimic. Doar să-i cunosc, să-i ajut, să nu mai fiu un străin cu același zâmbet.”

A doua zi s-a întors la centrul comunitar. Clara era acolo, iar copiii se jucau afară. Când i-a văzut, Andrei s-a oprit. N-a spus nimic. A scos din buzunar scrisoarea și i-a întins-o.

Ea a citit-o încet, fără să ridice privirea. Când a terminat, a oftat și i-a spus:
— Nu pot promite nimic. Dar… pot încerca.

Andrei a simțit cum i se taie picioarele. A încuviințat din cap, iar în acel moment Mihai a venit fugind spre el cu o minge.
— Domnule Andrei, joci cu noi?

El a râs.
— Sigur, dacă mă lăsați să pierd frumos.

Clara i-a privit cum aleargă, cu lacrimi în ochi, și pentru prima dată în șase ani, a simțit că povara se topește.

În soarele blând al toamnei, pe terenul modest al centrului, Andrei a înțeles ce înseamnă cu adevărat bogăția. Nu era contul din bancă. Era râsul celor trei copii care îi semănau perfect — și iertarea unei femei pe care o pierduse cândva din prostie.

De data asta, nu mai avea de gând să plece nicăieri.