TRADUCERE Ei îi spuseseră Marei Vasile că sora ei murise în incendiu

Mara s-a apropiat cu pași nesiguri.

Pentru o clipă, și-a spus că putea fi o coincidență.

Dar știa că nu era.

A întins mâna și a atins materialul.

Deși praful acoperise tot restul încăperii, rochița era surprinzător de bine păstrată.

Ca și cum cineva o protejase.

Sub ea se afla un caiet mic.

Coperta era rosă de vreme, însă pe prima pagină încă se putea citi un nume.

Elisa.

Marei i s-a făcut rău.

S-a așezat pe un scaun vechi și a început să răsfoiască paginile.

Primele erau pline de desene copilărești.

Copaci.

Păsări.

Casa lor.

Apoi scrisul devenea mai rar și mai tremurat.

„Tata spune să nu spun nimănui că stăm aici.”

Mara a încremenit.

A citit din nou.

Și încă o dată.

„Tata spune că oamenii caută prin sat. Trebuie să stăm ascunși până trece pericolul.”

Mâinile îi tremurau.

Tatăl lor murise în incendiu.

Așa spusese toată lumea.

Atunci de ce scria Elisa despre el după incendiu?

A continuat să citească.

„Mi-e dor de Mara. Tata spune că într-o zi o să mă ducă la ea.”

Data din colțul paginii era la aproape două luni după noaptea focului.

Mara și-a dus mâna la gură.

Nu mai înțelegea nimic.

Atunci a observat cufărul.

S-a apropiat și l-a deschis.

Înăuntru se aflau fotografii.

Documente.

Și un teanc de scrisori legate cu o panglică.

Prima era adresată ei.

„Pentru Mara, dacă vei găsi vreodată acest loc.”

A recunoscut imediat scrisul tatălui său.

Lacrimile i-au umplut ochii.

A desfăcut plicul.

„Mara,

Dacă citești această scrisoare, înseamnă că adevărul a ieșit la lumină.

Incendiul nu a fost un accident.

În săptămânile dinaintea lui am descoperit lucruri pe care unii oameni din sat voiau să le păstreze ascunse.

Am primit amenințări.

Când focul a început, am crezut că nu vom scăpa.

Am reușit să o salvez pe Elisa, dar nu și să o aduc înapoi la tine.

Au fost oameni în care nu mai puteam avea încredere.

A trebuit să aleg.

Am ales să o ascund.

Dacă nu m-am întors după tine, este pentru că nu am mai avut ocazia.”

Mara a izbucnit în plâns.

Ani întregi îl urâse pentru că îi abandonase.

Acum înțelegea că încercase să-i protejeze.

La fundul cufărului se afla încă o fotografie.

Mult mai recentă.

O femeie în jur de treizeci de ani stătea în fața unei case dintr-un oraș necunoscut.

Zâmbea.

Pe spatele fotografiei era scris:

„Brașov. Strada Stejarului nr. 18.”

Sub adresă apăreau două cuvinte.

„Elisa trăiește.”

Mara a rămas nemișcată mult timp.

Toți acei ani.

Toată durerea.

Tot golul lăsat în urmă.

Și totuși sora ei era vie.

A ieșit din pivniță când soarele începea să apună.

Ceața dispăruse.

Pentru prima dată după nouăsprezece ani, satul nu i se mai părea un loc al sfârșiturilor.

A urcat în mașină și a privit fotografia încă o dată.

Lacrimile îi curgeau pe obraji, dar acum erau diferite.

Nu mai erau lacrimile unei surori care jelise.

Erau lacrimile unei surori care avea, în sfârșit, o șansă să găsească ceea ce pierduse.

A pornit motorul.

Drumul spre Brașov era lung.

Dar pentru prima dată după aproape două decenii, Mara mergea spre un viitor, nu spre un trecut.

Iar undeva, la capătul acelui drum, o soră pe care o crezuse moartă o aștepta fără să știe.