„Servește-ne în franceză și primești 25.000 de lei!”

În jurul lor, rumoarea din restaurant părea să se stingă. Unii clienți priveau curioși, alții își întorceau privirea, rușinați de aroganța tânărului. Sofia a inspirat adânc.

— Très bien, monsieur, — a spus ea cu o eleganță care i-a făcut pe toți să amuțească.

Vocea ei suna ca o catifea curată, iar accentul francez era atât de perfect încât până și domnul Riccardo a rămas cu gura întredeschisă. Alexandru, însă, a râs tare, convins că fata doar imită câteva cuvinte.

Pe măsură ce seara avansa, Sofia îi servea cu o răbdare și o grație care ar fi făcut orice profesor de etichetă să se ridice în picioare. Răspundea în franceză fluentă, explica felurile de mâncare cu o ușurință care părea venită din altă lume. Iar clienții din jur începuseră să aplaude în tăcere fiecare replică a ei, ca într-un spectacol neașteptat.

Laurențiu, din ce în ce mai stânjenit, îl trăgea discret de mânecă pe Alexandru.
— Gata, ajunge, i-a zis încet. Se vede că știe ce face.
Dar Alexandru, orbit de mândrie, a continuat să-și etaleze superioritatea.

— Bine, — a spus el, — dacă tot ești așa deșteaptă, spune-mi ceva frumos în franceză. Ceva… poetic.

Sofia a zâmbit, un zâmbet calm, dar plin de forță. A privit spre fereastra prin care se vedea apusul peste mare și a spus cu o voce care făcea aerul să vibreze:

— La véritable noblesse ne vient pas de la richesse, mais du cœur.

Cei din jur au înțeles, chiar dacă nu știau franceză. Tonul ei era suficient. „Adevărata noblețe nu vine din bogăție, ci din inimă.”

Pentru o clipă, s-a lăsat o liniște apăsătoare. Alexandru a clipit, încercând să pară indiferent, dar roșeața i se întinsese până la gât. Domnul Riccardo a venit lângă el și i-a spus calm:
— Domnule Rusu, cred că e momentul să vă cer nota de plată.

În timp ce tinerii se ridicau, Sofia a luat discret banii pe care el îi pusese pe masă. I-a privit pentru o secundă, apoi i-a pus într-un plic pe care l-a întins spre Riccardo.
— Pentru tratamentul copiilor din spitalul din centru, domnule, — a spus ea liniștit.

Laurențiu a rămas fără cuvinte. Alexandru a vrut să zică ceva, dar nu i-a ieșit decât un murmur stins.

— Cine e ea? — a întrebat el în cele din urmă.

Riccardo i-a răspuns abia șoptit:
— Fiica profesorului Radu… omul care i-a plătit tatălui tău studiile când nu avea nimic.

Alexandru s-a prăbușit în scaun, palid. Sofia, cu aceeași demnitate liniștită, s-a îndreptat spre bucătărie, iar lumina apusului i-a desenat silueta ca pe o icoană vie.

În acea seară, în „Aurora”, toată lumea a învățat o lecție. Nu despre bani, nici despre limbi străine, ci despre respect — acel respect care nu se cumpără cu lei, oricât de mulți ai avea, ci se câștigă prin felul în care privești oamenii din jur.