Timp de 13 ani, Elena a fost pentru soțul ei „soarele, pisicuța și păsărica” lui.

Când s-a trezit, razele soarelui intrau pe geam și îi mângâiau chipul. Pentru prima dată după mult timp, Elena a simțit că respiră cu adevărat. Nu mai avea ochii umflați de plâns și nici gândurile acelea negre care o chinuiau. Se uita la tavan și zâmbea.

A coborât din pat și a mers desculță până la bucătărie. Bunica dormea într-un scaun, cu șalul tras pe umeri. Pe masă, mai rămăsese o farfurie cu plăcinte și o cană cu lapte cald. Elena s-a așezat încet, a mușcat dintr-o plăcintă și, pentru prima dată în mult timp, i s-a părut că are gust de viață.

După micul dejun, s-a privit din nou în oglinda din hol. Sub cearcănele adânci, sub ridurile fine de la colțul ochilor, a zărit o scânteie. Poate cea despre care Nazar spunea că o pierduse. Și-a legat părul, și-a pus rochia veche de vară, cea cu flori albastre, și a ieșit în curte. Aerul mirosea a fân și a pământ ud.

Pe uliță, câțiva vecini au salutat-o uimiți. De multă vreme nu o mai văzuseră pe Elena râzând. Ea le-a făcut cu mâna și s-a dus direct la grădină. Acolo, a început să smulgă buruienile, să ude florile, să curețe locul. Simțea cum fiecare mișcare îi dă putere.

După câteva ore, bunica a apărut în prag, cu o cană de compot în mână.
— Ce faci, fetița mea? a întrebat ea zâmbind.
— Curăț trecutul, mamaie, a răspuns Elena, ștergându-și fruntea.

Seara, au stat din nou împreună, pe bancă, privind apusul. Bunica i-a povestit cum, pe vremuri, și ea fusese părăsită de bunicul, dar viața i-a scos în cale ceva mai bun — liniștea.
— Să nu uiți, copilă, că fericirea nu se roagă la ușă. Trebuie s-o cauți tu, chiar și în tine, i-a spus bătrâna.

În următoarele zile, Elena a început să-și adune forțele. A mers la frizerie în sat, și-a tuns părul, lăsându-l scurt și ușor ondulat. Apoi și-a vopsit unghiile, și-a cumpărat o rochie nouă din târg și a început să lucreze la căminul cultural, unde ajuta copiii din sat să învețe dansuri populare.

Oamenii au început s-o admire. „Uite-o pe Elena, parcă a întinerit!”, se auzea la magazinul din colț. Ea zâmbea și mergea mai departe, fără să mai simtă nevoia să explice nimic.

Într-o zi, în timp ce repeta cu copiii pentru serbare, a intrat în sală un bărbat necunoscut, cu un braț de flori de câmp. Era noul medic al satului, venit din București.
— Caut pe doamna care i-a făcut pe copiii ăștia să cânte așa frumos, a spus el, zâmbind larg.
Elena a roșit ușor și i-a întins mâna.
— Eu sunt, dar copiii sunt cei talentați, nu eu.

Așa au început să vorbească, la început timid, apoi tot mai des. Îi plăcea cum o asculta fără să o judece, cum o făcea să râdă fără efort. Nu promitea nimic, dar îi aducea liniște.

Câteva luni mai târziu, în același sat care o văzuse plângând, Elena mergea de mână cu noul ei prieten pe aceeași uliță. Nu mai era „șoarecele gri” de altădată. Avea obrajii rumeni, privirea senină și pașii ușori.

Într-o seară, stând la poartă cu bunica, aceasta i-a spus încet:
— Ți-am zis eu că o viață nouă te așteaptă, doar trebuia să deschizi ușa.

Elena a privit cerul, unde stelele se aprindeau una câte una, și a răspuns:
— Da, mamaie. Doar că de data asta… nu mai aștept pe nimeni să-mi aducă lumina. O port eu în mine.

Și satul, care odinioară auzise cântece de jale, a început din nou să răsune de râsete, glume și voie bună. Pentru că Elena, femeia care fusese cândva părăsită, devenise acum simbolul unei reînvieri. Iar toți cei care o vedeau știau un lucru sigur: uneori, sfârșitul e doar începutul celei mai frumoase povești.