Maria Popescu știa dintotdeauna că viața nu avea să fie dreaptă

Ziua căsătoriei a venit fără rochie albă, fără flori, fără zâmbete. Doar o sală rece de spital, un notar și un bărbat care zăcea nemișcat, legat de aparate. Maria semnase deja, iar mâinile îi tremurau când se apropie de pat. Clara îi întinse buchetul mic de trandafiri palizi, un gest gol de semnificație.

— Doar un sărut, îi șopti femeia, privindu-i chipul palid. Apoi totul se termină.

Maria închise ochii și atinse buzele lui Andrei. A fost o atingere scurtă, aproape mecanică, dar în clipa aceea un fior rece îi străbătu trupul. Nu știa de ce. Poate vinovăția, poate mila. Apoi, fără să spună un cuvânt, a ieșit.

În următoarele zile, viața ei s-a schimbat radical. Conturile s-au umplut, datoriile au dispărut, iar mama ei a fost operată cu succes. Totul părea prea frumos ca să fie adevărat. Și într-adevăr, nu era.

La o săptămână după căsătorie, Maria a fost chemată din nou la spital. Doctorul o aștepta la ușă, vizibil emoționat.
— Doamnă Tudor, trebuie să vedeți ceva, i-a spus el.

Inima i s-a oprit o clipă. Când a intrat în salon, aparatele încă bipăiau monoton, dar Andrei… clipise. Era slab, cu privirea rătăcită, dar ochii i se mișcau. Doctorul zâmbea uimit.
— Nu știm cum, dar a reacționat. A început cu un gest mic… și acum pare să ne audă.

Maria a rămas nemișcată. Îl privea ca pe o minune vie, fără să poată rosti un cuvânt. De-atunci, a început să vină zilnic. Îi vorbea, îi citea, îi povestea despre viața ei grea, despre mama care în sfârșit dormea liniștită după operație.

Pe măsură ce zilele treceau, Andrei părea să lupte mai puternic. Într-o dimineață, când soarele bătea prin jaluzele, a auzit un murmur.
— Maria…

Inima ei a sărit din piept. S-a apropiat, cu lacrimile curgându-i pe obraji.
— Ai zis… numele meu?

El a încercat să zâmbească. Era slab, dar viu. O minune care nu se putea explica.

Când a aflat Gheorghe Tudor, a venit în grabă. Nu din dragoste de fiu, ci din interes. Vedea în trezirea lui Andrei o nouă șansă de a-și păstra controlul. Însă Andrei, cu voce tremurată, i-a spus ceva ce tatăl lui nu se aștepta să audă:
— Tată… ea rămâne. Maria e soția mea. Și nu pentru bani.

Din acel moment, totul s-a schimbat. Gheorghe a înțeles că nu mai putea controla nimic. Andrei a început recuperarea, iar Maria, deși speriată, a rămas alături de el.

Lunile ce au urmat au fost grele, dar pline de speranță. Andrei mergea din nou, învăța să vorbească, iar Maria îi era sprijin și lumină. Nu era o poveste de basm, ci una despre oameni care au căzut și s-au ridicat împreună.

Într-o seară, când soarele apunea peste București, Andrei i-a dăruit un inel mic, simplu, fără diamante.
— Acum putem începe de-adevăratelea, i-a spus el, zâmbind.

Maria a plâns și a râs în același timp. Pentru prima dată, nu mai era fata care muncea pentru a supraviețui. Era femeia care învățase că uneori, chiar și în mijlocul disperării, un singur gest — un sărut — poate schimba totul.