Căsătorită de 3 ani fără să-și atingă vreodată soțul

— Mihai, privește-mă, spunea Margareta, ridicând un medalion vechi din argint. Ți-ai amintit ce trebuie să faci, nu-i așa?

Elena s-a apropiat mai mult de ecran, tremurând. Medalionul acela, își dădu seama, era același pe care îl purta soacra la gât de fiecare dată când vorbea despre soțul ei decedat.

Mihai părea complet absent, cu privirea fixată în gol.
— Da, mamă, răspunse el mecanic.

Margareta zâmbi rece și începu să murmure niște cuvinte greu de înțeles. Dintr-odată, Mihai își duse mâna la tâmplă, ca și cum ar fi simțit o durere cumplită.

Elena simți cum inima îi bate nebunește. Închise camera, neputând să mai privească, dar imaginea i se lipise pe retină.
În acea clipă, totul căpătă sens: nopțile în care Mihai dispărea, tăcerea lui, privirea pierdută.

Dimineața următoare, a încercat să-l întrebe direct:
— Mihai, ce faci tu în camera mamei tale noaptea?
El a încremenit. Privirea lui s-a golit de viață.
— Nu-mi amintesc… Eu doar merg… pentru medicamente… cred.

Margareta, care tocmai intra în bucătărie, a zâmbit amar:
— Lasă-l în pace, draga mea. Nu toate lucrurile trebuie știute. Unele adevăruri sunt prea grele.

În acea seară, Elena a așteptat ca toți să adoarmă. A urcat încet pe scări, cu telefonul în mână și inima bubuind. Camera 204 era încuiată, dar cheia stătea în ușă, de partea cealaltă. A împins ușor și a intrat.

Aerul era greu, mirosind a ceară și parfum vechi. Pe pereți atârnau zeci de fotografii – același bărbat în fiecare, un bărbat care semăna izbitor cu Mihai.
Pe birou, lângă o lumânare aprinsă, era un caiet plin de scrisuri ciudate.

Elena a citit:
„Ritualul se repetă la fiecare două ore. Legătura dintre sufletul lui Ion și fiul meu trebuie menținută. Dacă lanțul se rupe, totul se va sfârși.”

A tresărit. Ion era numele soțului decedat al Margaretei.

Un scârțâit o făcu să tresară. Ușa se deschise încet. În prag stătea Mihai, cu ochii goi, iar în spatele lui, Margareta ținea medalionul în mână.

— Ți-am spus să nu intri aici, Elena, spuse ea, cu o voce tăioasă. Acum e prea târziu.

Elena a făcut un pas înapoi, dar trupul lui Mihai se apropia, mișcându-se rigid, ca o păpușă.
— Mihai, te rog… sunt eu, Elena!

Dar el nu mai era acolo. Ochii lui nu aveau viață.
Într-o clipă de disperare, Elena a smuls medalionul din mâna Margaretei și l-a aruncat în flacăra lumânării.

Un țipăt ascuțit a umplut camera. Margareta s-a prăbușit la pământ, iar Mihai s-a prăbușit odată cu ea, inconștient.

Când s-au trezit, dimineața, Margareta era dusă la spital, iar Mihai nu-și amintea nimic. Zâmbea pentru prima dată după ani, fără acea privire pierdută.

Elena a ars jurnalul și a aruncat rămășițele medalionului în pârâul din spatele casei.

De atunci, casa a devenit mai luminoasă. Margareta a fost mutată într-un azil liniștit, iar Mihai a început o viață nouă, eliberat de trecut.

Elena înțelesese că uneori, iubirea nu înseamnă doar să lupți pentru cineva, ci să-l eliberezi din lanțurile nevăzute care-l țin prizonier.

Și în liniștea casei lor de acum, pentru prima dată, nu se mai auzeau șoapte. Doar respirația lor, împreună, sub același acoperiș.