Un milionar i-a oferit unui băiat un milion de lei ca să-l vindece

Alexandru a ridicat o sprânceană, apoi a făcut un gest scurt cu mâna dreaptă. „Nu”, a spus încet. Ceva în ochii băiatului îl țintuise locului. Nu era frică. Nici speranță. Doar o curiozitate ciudată, amestecată cu o urmă de respect.

Lucian s-a apropiat fără grabă, pășind printre frunzele uscate. S-a oprit chiar în fața scaunului cu rotile și și-a pus mâinile pe genunchii bărbatului.

— Închide ochii, — a spus el. — Și respiră.

Alexandru a râs scurt. „Ce prostie…” Dar, surprinzător, l-a ascultat. Poate din plictiseală, poate pentru că nimeni nu mai îndrăznise să-i vorbească așa de ani buni.

Băiatul și-a închis și el ochii, murmurând ceva abia auzit. Părea o rugăciune, dar nu una bisericească. Mai mult o vorbă veche, rostită din inimă. Aerul din jur se liniști. Până și zgomotul copiilor din parc părea că se estompează.

Apoi, băiatul a pus o mână pe umărul stâng al lui Alexandru. O căldură ciudată i-a urcat pe gât, ca o flacără blândă. A vrut să o respingă, dar corpul nu-l mai asculta.

— Ce faci, copilule? — a murmurat printre dinți.

— Vindec, — a spus Lucian. — Dar nu trupul tău e bolnav.

Alexandru a deschis ochii brusc. „Cum îndrăznești?” — voia să țipe. Dar cuvintele i s-au frânt. În ochii copilului nu era milă, nici aroganță. Doar o înțelepciune inexplicabilă.

— Ți-ai pierdut inima, nu picioarele, — a spus Lucian liniștit. — Dacă o găsești, te vei ridica.

Timpul părea că s-a oprit. Păsările tăceau. Gărzile se priveau nedumerite. Alexandru simțea cum ceva se rupe în el. O pojghiță invizibilă care îl ținuse blocat ani la rând.

O lacrimă i s-a rostogolit pe obraz. Prima din ultimii cinci ani.

Lucian s-a ridicat, și-a scuturat mâinile și a spus simplu:
— Gata. Ai tot ce-ți trebuie. Doar nu mai urî lumea. Ea nu ți-a luat nimic.

Băiatul s-a întors și a plecat, alergând spre grupul lui. O fetiță i-a întins o acadea. El a râs, iar soarele i-a prins părul într-o lumină aurie.

Alexandru a rămas nemișcat. O parte din el voia să râdă, alta să plângă. Și exact atunci, fără să gândească, și-a mișcat degetul mare de la piciorul drept.

Garda a văzut. Unul a scos un strigăt scurt:
— Domnule… domnule, ați mișcat!

Alexandru s-a uitat în jos, tremurând. Apoi și-a ridicat privirea spre locul unde fusese băiatul. Dispariția lui era aproape magică — doar o minge albastră rămasă în iarbă dovedea că fusese acolo.

A doua zi, toată lumea vorbea despre minunea din parc. Medicii, televiziunile, ziarele — toți voiau să știe cine era copilul. Dar nimeni nu-l găsise.

Câteva luni mai târziu, Alexandru a apărut din nou în același parc. De data asta, fără gardă, fără scaun cu rotile. Mergea singur, sprijinit într-un baston. În mâna stângă ținea un plic.

S-a oprit lângă sicomor și a privit în jur. Lângă trunchi, un băiețel vindea limonadă. Pe tejgheaua improvizată era un bilet mic: „Cura cu încredere – 2 lei paharul.”

Alexandru a zâmbit. A lăsat plicul acolo și a spus doar:
— Să nu-l deschizi acum, micuțule. Când vei avea nevoie, o să știi.

Și a plecat, în lumina blândă a după-amiezii, cu pasul nesigur, dar liber.

În plic erau exact un milion de lei și un bilețel:
„Pentru băiatul care m-a vindecat fără să-mi atingă sufletul — ci doar să mi-l redea.”