În mijlocul nunții, soacra mea a anunțat: „Apartamentul va fi doar al fiului nostru

Toți ochii s-au întors spre el.

Tata.

Un bărbat simplu, cu mâinile bătătorite de volan, cu umeri largi și spatele drept. Costumul lui nu era scump, dar era curat, călcat cu grijă. Cravata o purta rar, doar la ocazii importante. Iar asta era una dintre ele.

A privit sala fără grabă. Oameni îmbrăcați în haine scumpe. Priviri pline de judecată. Apoi s-a uitat la Ana. I-a zâmbit scurt. Acel zâmbet care îi spunea mereu: „Sunt aici.”

„Bună seara”, a spus el calm. Nu a ridicat vocea. Nu a cerut atenție. Și totuși, liniștea s-a așternut imediat.

Elisabeta a ridicat o sprânceană, vizibil iritată.

„Nu intenționam să vorbesc”, a continuat tata, „dar dacă tot am ajuns la capitolul cadouri și clarificări…”

A scos din buzunar un plic simplu, alb, fără sigle sau ștampile aurii. L-a deschis cu gesturi lente.

„Eu sunt șofer de tir de peste treizeci de ani”, a spus. „Am dormit prin parcări, am mâncat conserve reci, am ratat zile de naștere și sărbători. Nu am trusturi. Nu am avocați scumpi.”

Un murmur discret s-a auzit prin sală.

„Dar am muncit. Și am pus deoparte. Leu cu leu.”

A întors foaia spre public.

„Apartamentul din Brașov, două camere, complet achitat. Este trecut exclusiv pe numele fiicei mele, Ana.”

Sala a înghețat.

Elisabeta a clipit des, pentru prima dată nesigură.

„Nu pentru că nu am încredere în căsnicie”, a continuat tata, „ci pentru că un copil trebuie protejat. Mai ales când cineva îl calcă în picioare în public.”

Ana simțea cum genunchii îi tremură. Lacrimile i se rostogoleau pe obraji, dar nu mai erau de rușine. Erau de recunoștință.

Tata s-a întors spre Leo.

„Băiete”, a spus simplu, „o femeie care îți stă alături când nu are nimic nu merită umilită când intră într-o familie cu bani.”

Leo a ridicat capul. Prea târziu.

„Iar tu”, a spus tata, privind-o pe Elisabeta drept în ochi, „ai vrut să te asiguri că fiica mea nu ia nimic. Ei bine, stai liniștită. Are deja tot ce îi trebuie. Demnitate. Și un tată.”

A pus plicul pe masă și s-a așezat.

Nimeni nu a aplaudat. Nu era genul de moment pentru aplauze. Era genul de moment care schimbă lucruri.

Ana s-a uitat la Leo o ultimă dată. A înțeles totul. Și-a scos încet verigheta și a pus-o pe masă.

„Mulțumesc pentru nuntă”, a spus ea calm. „Dar eu aleg alt drum.”

A plecat cu tata de braț.

În seara aceea, într-o mașină veche, pe un drum liniștit, Ana a zâmbit printre lacrimi.

Pentru prima dată, se simțea bogată.