Ca să nu-și piardă locul de muncă, asistenta a fost de acord să facă baie unui tânăr paralizat

Când a privit mai atent, a văzut pe spatele tânărului urme adânci, ca niște tăieturi vechi, acoperite parțial de vânătăi. S-a dat un pas înapoi, încercând să-și adune gândurile.

— Cine… cine ți-a făcut asta? — a întrebat ea cu voce tremurată.

Băiatul a clipit de două ori, semnul lui pentru „nu știu” sau, mai degrabă, pentru „nu pot spune”. Ochii lui s-au umplut de lacrimi.

Asistenta și-a mușcat buza, simțind un nod în gât. În toți anii de muncă, văzuse multe, dar ceva în privirea acelui tânăr o tulbura profund. Nu era doar durerea fizică, ci o frică mută, adâncă.

A terminat de spălat trupul firav și l-a acoperit cu prosopul, cu mișcări lente, aproape materne. Când l-au dus înapoi în salon, ea s-a așezat lângă el și i-a șoptit:

— O să aflu eu ce se întâmplă aici, îți promit.

După tura de noapte, asistenta a mers la arhivă, căutând dosarul medical al băiatului. L-a găsit într-un sertar plin de praf: „Accident rutier – tetraplegie totală.” Dar în fișă era și o notă adăugată cu creionul: „Rănile nu corespund descrierii accidentului.”

Inima i-a sărit o bătaie. A luat dosarul și l-a dus la colega ei, Maria, care lucra acolo de ani de zile.

— Ai văzut vreodată băiatul din salonul 12? — a întrebat-o ea.

Maria a oftat. — Da… sărmanul. A ajuns aici acum trei ani. Mama lui venea la început în fiecare zi. Apoi, brusc, n-a mai apărut niciodată.

— Și cine are grijă de el acum?

— Un unchi. Dar e ceva ciudat… băiatul se teme de el de fiecare dată când vine.

Asistenta a simțit un fior rece pe șira spinării. În acea seară, când unchiul a venit, ea s-a prefăcut că verifică aparatele, dar ochii i-au urmărit fiecare mișcare.

Bărbatul era masiv, cu o privire tăioasă. A intrat fără să salute, s-a apropiat de pat și i-a spus tânărului ceva printre dinți. Băiatul a clipit de mai multe ori, tremurând.

După ce bărbatul a plecat, asistenta a închis ușa salonului și s-a aplecat spre pacient:

— A fost el, nu-i așa? El ți-a făcut rănile alea?

Două clipiri scurte. Da.

Lacrimi i-au umplut ochii. S-a ridicat hotărâtă și a mers direct la cabinetul directoarei.

— Doamnă, trebuie să vă spun ceva grav. E vorba de băiatul din salonul 12.

— Ce-i cu el?

— Este abuzat. Am văzut urme, am văzut cum reacționează când vine unchiul lui.

Directoarea a oftat, fără să ridice privirea din hârtii. — Tu te ocupă de treaba ta. N-ai nicio dovadă.

— Dacă nu faceți nimic, o să merg la poliție, — a spus asistenta, cu voce hotărâtă.

A doua zi, a venit un inspector, iar unchiul a fost chemat pentru „clarificări”. Sub presiunea întrebărilor, adevărul a ieșit la iveală: bărbatul îl bătea și îl umilea de ani de zile, furând banii din pensia de handicap.

Când l-au arestat, băiatul a plâns pentru prima dată nu de durere, ci de ușurare. Asistenta i-a strâns mâna și i-a spus zâmbind:

— Ți-am promis că voi afla adevărul, și m-am ținut de cuvânt.

De atunci, ea a fost repusă în funcția ei, iar tânărul a început, încet, să se recupereze. În fiecare dimineață, când îl vizita, o privea cu recunoștință. Iar ea, privind înapoi, știa că uneori o singură clipire poate spune mai mult decât o mie de cuvinte.