Din disperare, a acceptat să se mărite cu fiul invalid al unui milionar

— Tatiana, stai liniștită, e un băiat bun — spuse el, ca și cum i-ar fi citit gândurile. — Doar că e rănit. Mai mult sufletește decât fizic.

Când au intrat în curtea casei, Tatiana a rămas fără cuvinte. Era o vilă mare, luminoasă, cu grădină, pomi înfloriți și o terasă cât o garsonieră. Fetița alerga de colo-colo, curioasă, iar Tatiana încerca să nu se simtă copleșită.

Stelian stătea în fața unei ferestre mari. Când a intrat, nici măcar n-a întors capul.
— Stas, ea e Tatiana — spuse tatăl lui, pe un ton cald. — Și Sonia, fetița ei.
— Mhm… — mormăi bărbatul, fără să se uite.
Atmosfera era apăsătoare, dar Tatiana și-a spus în gând că trebuie să reziste. O făcea pentru Sonia.

În următoarele zile, viața ei s-a schimbat complet. Avea o cameră mare, haine noi și mâncare din belșug, dar liniștea aceea bogată îi apăsa sufletul. Nu era fericire acolo, ci o tăcere rece.

Stelian vorbea rar. Își petrecea orele în fața televizorului sau privind afară, în gol. Uneori Tatiana îl saluta și el răspundea scurt, alteori deloc. Sonia, în schimb, umplea casa de râsete și energie. Odată, s-a apropiat de el fără frică și i-a pus o floare în poală.

— E pentru tine, domnule Stas. E frumoasă ca soarele.

El a rămas mut. A privit floarea, apoi pe fetiță, și pentru prima dată în mult timp, zâmbi. Tatiana a văzut acel zâmbet și a simțit că nu e totul pierdut.

Timpul a trecut, iar Sonia se simțea mai bine. Medicii din București au confirmat că tratamentul dă roade. Tatiana, în schimb, începuse să se simtă tot mai apropiată de Stelian. Îi aducea ceai, îl ajuta să iasă în curte, îi citea din ziare. Încet, fără să-și dea seama, în casă a început să se audă din nou râs.

Într-o seară, Stelian i-a spus:
— Tatiana, știi că tata ți-a oferit bani ca să te căsătorești cu mine?
Ea a rămas fără cuvinte.
— Știu tot. Dar să știi că de mult nu mai contează. Ai adus viață aici. Pe tine și pe Sonia nu v-aș mai lăsa să plecați niciodată.

Ochii Tatianei s-au umplut de lacrimi. Nu pentru bani, nu pentru confort, ci pentru că simțea că în sfârșit cineva vedea în ea mai mult decât o femeie simplă.

Ion Petrovici, privind din prag, zâmbea mulțumit. Își ținuse promisiunea: nu doar că-și salvase fiul, dar le oferise tuturor o nouă șansă la fericire.

Iar într-o zi de primăvară, când lalelele înfloreau din nou, Sonia alerga prin curte râzând, Tatiana și Stelian stăteau la soare, iar viața părea, în sfârșit, așa cum ar fi trebuit să fie de la început — simplă, curată și plină de iubire.