„Vă rog, nu intrați”, i-a spus o mamă singură unui bărbat crud și singuratic care dorea dragostea ei…

Timpul a trecut, iar prezența lui Radu a devenit o obișnuință. Copiii îl așteptau în fiecare zi, iar Elena, deși încerca să nu o arate, simțea că tăcerea din curte nu mai era atât de apăsătoare când el era acolo.

Într-o seară, cerul se înroșise ca jarul din sobă. Elena cosea la lumina slabă a lămpii, iar Radu, sprijinit de stâlpul prispei, fuma tăcut.
— Nu te temi că lumea o să vorbească? o întrebă el, fără s-o privească.
— Lumea vorbește oricum, răspunse ea scurt.

Radu zâmbi. A stins țigara cu vârful cizmei și a pășit spre ea. Ochii lor s-au întâlnit. În clipa aceea, Elena a simțit că tot aerul din cameră se oprise.

Dar în același timp, în sufletul ei se lupta o teamă veche. Își amintea nopțile în care soțul ei nu mai venise acasă, zvonurile despre jafuri, moartea. Nu voia să mai sufere.

— Nu te apropia, Radu, i-a spus, încercând să-și stăpânească glasul.
El s-a oprit. — N-am venit să-ți fac rău. Am obosit să fiu singur.

Pentru prima dată, Elena i-a văzut nu doar asprimea, ci și durerea. O tristețe adâncă, de om care n-a avut niciodată un loc pe lume.

În următoarele zile, Radu a rămas la marginea gospodăriei, ajutând fără să ceară nimic. Când un vânt puternic a dărâmat acoperișul cotețului, el a stat toată noaptea să-l repare. A doua zi, Maria i-a dus o farfurie cu mămăligă și carne, spunând:
— Mama a zis să mănânci, că altfel ne faci de rușine.

Elena l-a privit de la distanță. Era un bărbat greu de iubit, dar ceva în gesturile lui simple îi topea zidurile.

Totul părea să se așeze până într-o zi, când la poartă au apărut doi bărbați călare, cu pistoale la șold.
— Căutăm un fugar, au spus. Îl cheamă Radu, și pentru capul lui se dau o mie de lei.

Elena a simțit cum sângele i s-a scurs din obraji. Radu a ieșit din umbră, privind-o în ochi.
— E adevărat ce spun, a rostit ea, tremurând.
— E, a zis el. Dar n-am ucis decât ca să trăiesc.

Timp de câteva secunde, tăcerea a fost de plumb. Copiii priveau speriați de la fereastră. Radu s-a întors către ei, și-a scos pălăria și a spus:
— Mulțumesc pentru tot.

Apoi, într-o mișcare bruscă, s-a urcat pe cal și a pornit în galop prin câmp, ridicând praful în aer ca o furtună. Cei doi bărbați l-au urmat, dar curând s-a auzit un singur foc de armă.

Elena a fugit până la marginea dealului. În depărtare, calul lui Radu alerga singur.

A căzut în genunchi, cu ochii în lacrimi, dar în inima ei nu era doar durere. Era și eliberare. Știa că unele iubiri, oricât de arzătoare ar fi, vin doar ca să te învețe că poți trăi și fără ele.

Din ziua aceea, Elena n-a mai visat la mâini care o trăgeau în întuneric. În vis, vedea doar un bărbat călare, pierzându-se în zare, sub un apus roșu, iar în urma lui, un vânt blând care aducea pacea peste curtea ei mică.