Să nu porți rochia pe care ți-a cumpărat-o soțul tău

Am rămas câteva secunde cu rochia în mâini, incapabilă să respir. Praful acela alb se împrăștia pe patul meu ca o avertizare mută. Am tras aer în piept și m-am așezat pe marginea saltelei, încercând să îmi limpezesc mintea. Îmi bătea inima atât de tare, de parcă voia să îmi iasă din piept.

Primul impuls a fost să-l sun pe Marian. Apoi, ca un fulger, mi-a trecut prin minte visul. Vocea lui tata. „Să nu porți rochia.” Am simțit dintr-odată cum îmi transpira spatele. Ce Dumnezeu se întâmpla?

M-am ridicat și am închis ușa dormitorului, de parcă mă temeam că praful ăla ar putea să fugă. Sau, mai rău, să îl vadă cineva. Am luat o pungă mare, transparentă, și am pus rochia în ea cu grijă. Apoi am luat aspiratorul și am curățat patul, încercând să nu las nicio urmă. Nu știam ce era substanța aceea, dar instinctul îmi spunea că trebuie să o ascund.

Când am terminat, mâinile îmi tremurau. M-am dus în bucătărie și mi-am turnat un pahar cu apă. Apoi altul. M-am sprijinit de blat și mi-am masat tâmplele. Poate exagerez. Poate era doar un material de întăritură. Dar forma… textura… ceva nu era normal.

Am decis să nu îi spun nimic lui Marian. Nu încă. Voiam să înțeleg ce am descoperit înainte să mă arunc la concluzii.

După-amiaza, Nicoleta a venit acasă. A deschis ușa larg, cu veselia ei obișnuită.

– Mamiii, ai probat rochia? Cum e?

Simțeam cum mă strânge stomacul.

– E… frumoasă, i-am spus, încercând să nu îmi trădez vocea. Dar mai are mici ajustări. Trebuie să trec mâine pe la doamna Valcă.

Ea a zâmbit larg.

– Tatăl tău abia așteaptă să te vadă cu ea. Zice că o să fii cea mai frumoasă de la restaurant!

Mi-a fugit privirea spre geamul bucătăriei. În curte, frunzele băteau ușor în vânt. Am simțit din nou acel fior rece, ca și cum cineva mă privea.

Noaptea, după ce au adormit toți, am scos punga cu rochia și am privit-o iar. Ce putea să fie? Droguri? Vreo substanță chimică? Ce rost avea să fie ascunsă în rochia mea? Cine ar pune ceva atât de ciudat acolo?

Și, mai ales, de ce?

Dimineața următoare, am plecat cu mașina spre atelierul doamnei Valcă. Am parcat chiar în fața ușii și am intrat cu rochia în pungă. Când m-a văzut, a zâmbit politicos.

– A, doamna Stoica! Trebuie să mai strângem puțin în talie?

– Aș vrea să îmi explicați ceva, i-am spus direct.

I-am întins punga. A luat rochia, a desfăcut-o și a văzut imediat cusătura ruptă. Chipul ei s-a schimbat.

– Cine a umblat aici? a întrebat speriată.

– Eu. Am găsit ceva în interior.

Când a întors rochia pe dos și a văzut resturile fine de praf, a făcut un pas în spate.

– Doamnă… asta n-a fost de la mine. Eu nu pun așa ceva în haine. Nici nu știu ce e.

Am simțit un fior pe șira spinării.

– Atunci cine?

Croitoreasa a ridicat din umeri, tulburată.

– Rochia a fost adusă cu materialul deja pregătit. Eu doar am ajustat. Soțul dumneavoastră a spus că e pentru o ocazie specială…

Când am auzit asta, m-am simțit de parcă cineva mi-ar fi tras podeaua de sub picioare. Marian? De ce ar face ceva atât de… ciudat? Periculos?

Am plecat fără să spun altceva. Am condus încet, cu gândurile împrăștiate. Când am ajuns acasă, Marian era în living, îmbrăcat impecabil, vorbind la telefon. M-a privit o secundă, cu un zâmbet care nu îmi spunea nimic. Nu era zâmbetul lui obișnuit. Era… altceva.

În clipa aceea, am simțit clar.

Tata nu mă avertizase fără motiv.

Am intrat în dormitor, am închis ușa și am luat telefonul. Aveam de făcut un singur lucru: să verific ce era substanța aceea. Să aflu adevărul, oricât de dureros ar fi.

Și, mai ales, să aflu de ce bărbatul cu care împărțisem douăzeci de ani din viață s-ar putea să nu fie omul pe care credeam că îl cunosc.

Pentru că, pentru prima dată, nu mai simțeam doar neliniște.

Simțeam pericol.

Și știam că nu mai pot ignora vocea tatei.